Libertate

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 141 / 28 Martie 2005

MOTTO: Libertatea este o clipa, intre momentul in care ti se spune ceva si cel in care decizi cum reactionezi / Jeffrey Borenstein

Cele mai frumoase reintalniri in viata sunt cele neasteptate - cu cineva drag, bineinteles! Asa m-am simtit cand am primit invitatia de a scrie al treilea editorial. Si iata ce a iesit:

Sunt placut surprinsa si oarecum dezorientata. Nu sunt sigura ce as putea sa va spun mai intai, am atatea de spus si totusi pare atat de greu sa ma opresc la un subiect. Pur si simplu, de data asta nu am anticipat invitatia de a scrie acest editorial. Ea a venit pe neasteptate, ca parfumul unei flori de primavara care m-a surprins - nu ma asteptam sa creasca atat de repede de sub zapada care ieri era inca mare si totusi... iata, azi este acolo si ma cheama cu parfumul ei, sa o caut, sa-i descopar celelate virtuti ascunse – culoarea, fragilitatea aparenta (ca doar a invins zapada, ce, voi chiar credeti ca e asa neajutorata precum pare?…).

De data asta n-am primit si o "tema" (ma rog, daca ma gandesc bine, nici in decembrie n-am primit, dar... asta e alta poveste, atunci macar n-am fost asa surprinsa, am avut timp sa ma „pregatesc"). Acum am in fata o frumoasa si atat de simpla invitatie: ce-ai zice sa mai scrii ceva pt. noi, cititorii Info Kappa? (prin glasul gazdei voastre saptamanale – Peter). Moment in care intai m-am intrebat – oare am timp, oare mai am ceva de spus, oare?... Ce sa spun? Si prima reactie a fost: da! Insa nu prea stiu ce. Iata un prilej sa imi caut prietenii, sa vad oare ei ce-ar vrea sa mai citeasca? Ce intrebari isi pun? Sau n-au timp sa-si puna. Si atunci sa ii provoc sa se opreasca putin si sa se gandeasca.

Au fost atat de variate si de provocatoare raspunsurile lor… am avut propuneri de la "comportamentul managerial de primavara", "biosul si viermii care ies la plimbare", la „generatia noastra (n.a.: tinerete haine grele...) si „prizonieratul la munca", felul in care ne mancam sanatatea si timpul pentru un pumn de Euro…. Cate si mai cate. Dar nu va mai plictisesc. Ca de obicei cand cineva scrie ceva, ceilalti citesc altceva din aceleasi doua randuri la care se uita. Si printre randurile lor eu am citit: primavara … libertate … sau prizonierat ... ganduri aiuristice si totusi atat de familiare… care ne indeparteaza .. sau ne apropie … de … scopul vietii noastre… care este?!… habar n-avem! Dar e tare frumoasa cautarea asta, mirosul florilor, culoarea unui copac inverzit si fragilitatea viermisorului care sta la soare o zi-doua, sau cat are el de trait pe asfaltul in curs de incalzire.

Luna trecuta am fost la un curs care incerca sa ne invete cum e cu stresul. Ideea de baza e ca acelasi "stres" aplicat la persoane diferite influenteaza diferit (poate chiar contradictoriu). Si atunci s-a tras concluzia (de bun simt zic eu) ca stresul reprezinta pentru fiecare din noi interpretarea pe care o dam celor ce ni se intampla. Si… uite aici voiam sa ajung. Tot ce ni se intampla e marcat de interpretarea noastra. Pentru ca ni se intampla noua. Direct, indirect, nu conteaza. Lucrurile se intampla in jur numai in masura in care intr-un fel sau altul ne influenteaza. Altfel… ele nu exista. La fel si starile noastre, si (in sfarsit!) ajung la subiectul acestui editorial (oare asta scriu?… mie imi vine sa-i zic mai curand dialog, ca parca va aud cum sunteti in acord sau dezacord cu mine. Ar fi pacat sa nu fiti… ar insemna ca din punctul vostru de vedere randurile acestea nu exista).

Subiectul este libertatea. A mea, a ta, a lui, a ei. Sunt cateva miliarde de libertati pe lumea asta, una mai deosebita ca alta. Nu mi se pare o tema depasita, nu mi se pare ca s-au spus prea multe despre ea, nu mi se pare ca a fost „demonetizata". Pentru ca nu mi se pare ca e o notiune generala. Mi se pare din contra, un nume propriu care sta langa cele cu care ne prezentam in lume. Eu sunt „Georgina libertatea mea Popescu". Imi pare bine sa te cunosc „Emil libertatea ta Ionescu". Si poate sa construim impreuna „libertatea noastra Popescu/Ionescu". Fara sa le pierdem pe cele cu care ne-am cunoscut...

Libertatea mea de azi nu va mai fi maine. Si nu o sa-mi lipseasca. Poate doar o sa mi-o amintesc cu nostalgie. Dar nu o sa-mi lipseasca, pentru ca maine voi avea o alta libertata, mai frumoasa, mai bogata.. cu experienta celei de azi. Sunt libera sa respir, sa iubesc, sa rad, sa plang, sa ma supar, sa sufar, sa ma plimb, sa imi cumpar o pereche de ochelari de soare (P., te rog nu mai zambi...). Si pentru ca am senzatia ca am scris prea mult deja pentru un editorial si abia acum am ajuns la subiect, am sa-l rog pe Peter sa faca un compromis si sa-mi dea libertatea de a acapara 3 din sectiunile de saptamana asta – editorial, valori perene in management (care va atenta la o valoare pe care eu o consider esentiala – libertatea la locul de munca) si literatura motivationala (in care voi incerca sa va fac sa priviti spre libertatea din viata personala).

Incerc sa nu va privez insa de specificul acestor sectiuni... care este de a va imbogati si cu opiniile altora, asa ca acum ma duc cuminte sa caut... sa vad daca mai exista ceva in imensitatea Internetului care sa semene cat de putin cu cele ce vreau sa le spun. Sau sa ma contrazica (ar fi si mai fain, libertatea lor de opinie...).

Ne vedem imediat.. pe sectiuni. Incepeti cu valori perene... veti vedea de ce.

VALORI PERENE IN MANAGEMENT

Oare exista cineva care sa nu fi avut de prestat un comision urgent in timpul serviciului? De obicei se intampla sa nimeresti intr-o zona comerciala super-aglomerata, la o ora „de varf" (adica de lucru pentru truditorii de pe plantatie). Oare exista cineva care nu s-a oprit pentru moment din graba mare sa se uite in jur si sa ramana uimit de cata lume bantuie prin zona respectiva la o asemenea ora?!... oare astia n-or avea nimic de facut?!.. ce bine trebuie sa fie... ce n-as da sa fiu in locul lor...

Daca nu v-ati intalnit niciodata cu acest sentiment, va rog din suflet sa-mi scrieti! Cred ca faceti parte dintr-o specie rara, pe care mi-ar parea rau sa nu o cunosc.

V-ati intrebat vreodata cine sunt acesti oameni? Daca eliminam copiii, studentii si pensionarii inca raman multi, foarte multi. Ce fel de locuri de munca au? Ce sentiment placut trebuie sa te cuprinda, ce multumire, ce... de cata libertate trebuie sa aiba parte oamenii astia! Pe care tu nu o ai, pentru ca tu trebuie sa alergi, trebuie sa te intorci, trebuie sa transpiri pentru... pentru ce!? Pentru un pumn de dolari (ar zice Clint Eastwood)? Merita? Oare pierzi ceva, trece ceva pe langa tine in viata asta?! Ar fi timpul sa te razvratesti, sa pretinzi mai multa libertate, la care stii ca ai dreptul?

Probabil ca devin previzibila, dar intr-adevar asta urmeaza: totul este relativ! Exista un sistem de compensare unic pentru fiecare din noi. Personal am avut parte de slujbe in domenii diferite si pot sa va spun experienta mea: gradul de libertate la locul de munca a variat, iar satisfactiile personale, profesionale si pecuniare au variat o data cu acesta. Chestie de interpretare. Exista perioade in viata fiecaruia in care simtim nevoia de un anume fel de libertate. O slujba care „mananca timp" de cele mai multe ori aduce libertatea financiara. Daca o faci bine, aduce si libertate profesionala, anume ajungi intr-un punct in cariera dincolo de care poti alege, esti apreciat si incepi sa pui conditii. Apare astfel si libertatea personala, timpul, raportul intre varii tipuri de satisfactie. Daca insa pui pe primul plan satisfactia personala de la inceputul carierei si le amani pe celelalte, mai devreme sau mai tarziu risti sa pierzi si ceea ce ai. Pentru ca nu ai pus fundatia la timp.

Incep sa ma uit altfel la multimea din jur: cu admiratie la cei pe chipul carora citesc un anumit „statut", cu ingrijorare catre cei care dau semne de „satisfactie precoce si limitata", cu compasiune la cei care oglindesc lipsa posibilitatii de a alege. Faceti exercitiul asta. Priviti in jur si incercati sa percepeti. Poate ca nu veti mai fi invidiosi pe aceasta lume, ci veti simti ca va integrati in ea. Eu sunt in mijlocul acestei forfote. Poate ca si cel de langa mine ma invidiaza fara sa stie de ce. Ma simt bine.... am un sentiment de libertate, desi stiu ca ma aflu acolo ca un mic „evadat" dintr-o alta lume, la care ma intorc imediat...

O buna prietena se afla in prezent in acea faza din viata ei care se numeste „free-lancer" sau „intre slujbe" sau... prima reactie ar fi: nu va doresc sa ajungeti in locul ei. A doua reactie: si totusi, este o experienta care, in doze mici (ca orice drog...) poate fi extrem de utila. Mergeti in parc, detasati-va pe moment de griji si bucurati-va de libertate. Antrenati un amic in nebunia asta temporara. La fel, schimbarea slujbei este o experienta (desi multi cititori, poate o intreaga categorie de varsta stramba din nas la paragraful asta). Tot in doze mici, ca sa nu ne omoare libertatea „functionala". Sa nu ne trezim ca ne da o alta, care nu ni se potriveste si care ... ne intemniteaza fara sa ne ceara acordul.

Ce legatura are cu managementul? Eu cred ca are si sper ca daca se regasesc si manageri printre cititori, sa imi dea dreptate. Priviti-va angajatii: incercati sa „cititi" in fiecare ce prioritati are si pe ce treapta de dezvoltare a ajuns. Credeti ca este exagerat sa pretindem, ca manageri, sa le „gestionam" gradul de libertate in functie de gradul de dezvoltare profesionala? Pe cei aflati pe o treapta superioara poate va trebui sa-i gonim noi de la munca uneori, poate ne va fi greu sa ne dispensam de ei, dar... sa ne gandim bine daca nu avem de gand sa o facem. Cei mai buni pleaca primii daca realizeaza ca lipseste ceva. Ceva esential de obicei.

Bineinteles ca nu asta aveam neaparat de spus azi, dar... asta a iesit. Sunt mult mai multe de spus. Pot parea utopice dar mi-ar placea sa cred ca ne putem defini si influenta libertatea pe care o simtim.

Voi... daca alegeti sa reactionati la provocarea mea, ramane sa va priviti trecutul si prezentul din perspectiva libertatilor asumate si sa incercati sa va modelati viitorul. Astfel incat sa inlaturati nemultumirile, dar sa ramaneti integrati in multime. Atentie la supradoze. Pe moment pot parea ca inalta, dar ulterior va pot distruge. Nu cereti mai mult decat puteti da, nu primiti mai mult decat puteti duce. Si... continuati voi ideile pe care as vrea sa le scriu, pentru ca eu nu am loc aici sa va cuprind pe toti. Uimiti-ma si uimiti-va! Simtiti-va liberi sa fiti astazi singuri, maine parte dintr-o multime forfotitoare, la birou sau intr-un centru comercial. In pauza de masa sau in alta dimensiune. De timp, de loc, de spatiu, de... perceptie a libertatii voastre.


INDEMN LA ACTIUNE

Nu stiu daca mi-ati ascultat indemnul din editorial, dar cronologic asta urmeaza dupa valori perene... si sper ca se completeaza. Sa reluam de la „Apare astfel si libertatea personala, timpul, raportul intre tipurile de satisfactii..."

In experienta personala sunt inca invatacel. Si sper sa raman asa toata viata, pentru ca e minunat. Ma uimesc in fiecare zi de cate ceva. Sunt libera. In general asa... Poate ca uneori nu par. Dar sunt. Pentru ca asa ma simt.

Sincer, cam atat as avea de spus la sectiunea asta. Poate parea banal. Nu este. Sper. Cred. Sunt convinsa.

Din lamentarile celor din jur (casatoriti sau necasatoriti, nu conteaza) am senzatia ca libertatea a devenit radacina fericirii timpurilor noastre. Multe din rupturi, nemultumiri, argumente de la baza tradarilor pleaca de la lipsa de libertate. Daca intrebi insa ce este libertatea... cate bordeie... Si parca nu e cazul sa dam vina numai pe ea. Serios. Fericirea poate fi un copac cu radacini adanci, dar ramificate. Libertatea e una din ele, banii sunt alta (puteti sa ma contraziceti, sunteti liberi s-o faceti), varsta (daaa... indiferent de ea!), familia, societatea, cultura, etc... doamne, cate radacini are copacul asta. Ce se intampla daca tai una?! Se usuca niste crengi. In cazuri extreme se poate usca tot copacul, dar nu musai. Poate creste alta la loc. Poate copacul invata sa traiasca fara o creanga. Optim este insa sa-l pastram intreg, dar... sa fim seriosi. Si copacii se mai schimba.

Libertatea in cuplu... tinde sa fie perceputa mai mult ca o problema decat ca o manifestare fireasca a celor doi luati individual si a cuplului ca o entitate de sine statatoare care respira, creste, evolueaza sau involueaza tragand puternic seva prin radacinile pe care le (mai) are. Desi poate fi privita ca o chestie de „negociere" – cu tine insuti / insati si cu perechea ta. Si din nou cu tine si din nou cu el / ea... tot asa. Tot timpul. Cand va opriti din negociere apare ruptura de perceptie. Si bineinteles, sa nu uitam de „implementarea in comun a pactului" convenit.

In mod ideal, bineinteles. Cel putin asta cred ca ar spune o buna prietena (asta e cu siguranta numarul in care prietenii mei se vor regasi, atat de multi, atat de liberi... sau mai putin liberi). Ma gandesc la D, care s-a considerat multa vreme „dependenta" in relatia ei. Pana cand a constatat ca poate sa actioneze independent si sa existe in continuare in cuplu, chiar mai bine decat inainte. Si-a re-creat o buna parte din personalitate (care de fapt exista mereu acolo, doar a salvat-o de la atrofiere) si... avem o poveste de succes.

Cred ca momentul in care realizam ca suntem liberi tine foarte mult de noi insine. Mai devreme, mai tarziu, mai profund, mai superficial, definitiv sau timid la inceput... cu recidive de „prizonierat". Cert este ca trebuie sa ne definim libertatea, sa o probam, sa o mai ajustam, pana ajungem la ceva care sa ni se potriveasca, sa ne cuprinda confortabil pe fiecare din noi. Daca ne e mica ne va strange, daca ne e larga... riscam sa ne pierdem in ea.

Altruism

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 127 / 20 Decembrie 2004

MOTTO: Fiecare om trebuie sa decida daca alege cararea luminoasa a altruismului creativ sau cea intunecata a egoismului distructiv / Martin Luther King, Jr.

Cu putin timp in urma am vazut pentru a doua oara "Pay it forward" (a fost tradus "Da mai departe"). Este o traducere destul de inspirata, avand in vedere ca nu cred ca se putea gasi ceva echivalent. In engleza este varianta orientata catre viitor, catre „inainte", a lui "pay it back", de fapt a sensului pozitiv al acestuia - recunostinta indreptata catre cel care ti-a facut un bine. Mi-a facut placere sa constat ca autorul nu s-a gandit nici un moment la sensul negativ, de razbunare - plata cu aceeasi moneda indreptata catre cel care ti-a facut rau.

In film este vorba de fapt de altruism in forma sa cea mai pura, dorinta de a face bine cuiva care are intr-adevar nevoie. Aceasta dorinta ia nastere in mintea si (mai ales!) inima unui copil de 11 ani, in ziua in care primeste o tema la stiinte sociale: "ganditi-va la un mod de a schimba lumea si actionati in aceasta directie" (din nou, sensul pozitiv!).

Spre deosebire de pustiul "mediu" de 11 ani care distribuie fluturasi cu mesaje pozitive, sau strange gunoiul pe categorii ca sa ajute la depoluarea planetei, un mic geniu vine cu o idee complet neobisnuita, care pare utopica celor din jurul sau: un sistem piramidal de „fapte bune", pur dezinteresate. Singurul beneficiu pe care il asteapta este transformarea lumii de (pardon!) kko in care traim intr-o lume de ... mai putina kko. Copilul nici macar nu anticipeaza amploarea pe care o poate capata ideea lui, stie doar ca trebuie sa fie multi, tot mai multi oameni „prinsi in jocul" lui pe masura ce inainteaza.

Noi, romanii, n-ar trebui sa avem mare dificultate in a-i intelege mecanismul – este clasica schema piramidala care, pentru prima data in istorie, si-ar merita cu adevarat numele de Caritas. Numai ca in schema in cauza nu este loc pentru beneficii directe pentru cei inscrisi.

Pe scurt: avem un om care isi propune sa faca un lucru pozitiv, important (trebuie sa fie ceva foarte important ca "sa se puna"!), pentru trei persoane care au mare nevoie de acest lucru. In schimb... nu asteapta nimic pentru el, dar (bineinteles ca este un „dar"...) cei care beneficiaza de pe urma faptei bune trebuie sa faca si ei la randul lor cate un bine altor trei persoane, de la care sa nu astepte nimic in schimb decat... si asa mai departe.

Pe site-ul filmului (http://www.payitforward.com/) regasim extraordinara cifra la care s-ar ajunge in doua saptamani (peste 4 milioane de fapte bune). Sub rezerva ca fiecare are totusi libertatea de a se misca in ritmul lui, iar ceva cu adevarat important nu se naste in doua saptamani, ideea este exceptionala. Si bineinteles, a dat nastere unei adevarate industrii, dupa cum ne-au obisnuit americanii (http://www.payitforwardfoundation.com/ ; http://www.usaweekend.com/diffday/ ; http://www.americorps.org/ ; http://www.greatergood.com/ etc.).

Nu este intentia mea sa „oficializez" o astfel de miscare si in Romania, pentru ca numai de asta nu avem nevoie in momentul asta – noi fundatii, noi clisee de import. Nu, ceea ce imi doresc pentru tara asta pe care nu m-am indurat si inca nu ma indur s-o las in grija altora in timp ce eu imi castig o existenta poate mai onorabil prin tari straine, ce vreau sa incep sa vad (si nu musai in 2 saptamani!) este iesirea din inertia si comoditatea care se pare ca ne caracterizeaza in ultima vreme. Ceea ce imi doresc sa „dau mai departe" in preajma Sfintelor Sarbatori este rugamintea de a inceta sa mai fim egoisti, fie si numai pentru doua saptamani.

Filmul se termina... optimist, pesimist, dulce-amarui... depinde de starea de spirit a celui care priveste. Probabil scenaristul a simtit ca trebuia sa asigure mentinerea unei „curatenii" sufletesti necorupte de faima; probabil ca prea mult optimism ar fi daunat criticilor; sau ar fi afectat realismul peliculei... nu se stie daca cineva ne poate raspunde la aceste intrebari.

Cert este ca, desi nu vreau sa dezvalui sfarsitul celor care nu l-au vazut, le voi spune ca raman cu un gust dulce-amarui. Merita sa va duceti la un magazin de inchiriere dvd-uri din colt si sa cautati acest film. Daca macar trei persoane vor face asta pe baza indemnului meu si fiecare va sfatui si pe altii trei sa faca la fel, se va dovedi ca increderea in oameni mai are inca de invatat de la un copil de 11 ani. Sau...ca sa fim ceva mai realisti: de la autorul scenariului respectiv. Ceea ce este inca si mai frumos: exista in continuare adulti care spera, cu increderea unui copil de 11 ani, ca lumea poate deveni mai frumoasa daca incepem sa ne gandim la cei din jur fara a mai trage cu ochiul in oglinda retrovizoare sa verificam daca primim ceva inapoi.

Cu pasi mici, dar siguri, cu compromisuri si dezamagiri, haideti sa invatam sa nu mai fim singuri. Chiar daca asta va insemna sa ocolim uneori, sa ne intoarcem ca sa o luam pe alta cale, sa exersam mersul inainte sadind pe parcurs speranta, in cei din jurul nostru care au pierdut-o. Fara sa asteptam sa ne dea ceva in schimb. Daca vor face mai departe acelasi lucru, o sa progresam in timpul asta, poate chiar fara sa ne dam seama.

In felul acesta putem nadajdui ca daca ne vom pierde si noi candva speranta, vom putea sa ne oprim in siguranta sa citim semnele din jur, si atunci cineva sau ceva va fi acolo si ne va determina sa continuam.

Haideti sa imbratisam aceasta atitudine. Altruismul. Sa nu ne mai fie teama de cei care ne inconjoara, sa nu-i mai privim cu suspiciune, sa ne asumam riscul de a fi raniti atunci cand asta e pretul pe care trebuie sa-l platim. Si sa nu ne mai uitam inapoi de cate ori vrem sa mergem inainte, dar nici sa nu ne mai pacalim ca ne uitam inainte atunci cand contextul ne cere sa facem cativa pasi inapoi.

Risc

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 116 / 27 Septembrie 2004

MOTTO: Daca nu risti nimic, risti chiar mai mult / Erica Jong

Saptamana aceasta mi-am propus sa va vorbesc despre RISC. Incerc acum sa privesc prin ochii cititorului aceasta propozitie si sa imi definesc asteptarile fata de ce urmeaza sa citesc.

IT-istul - atacuri informatice, securitatea retelelor; asiguratorul - accidente, incendii, cutremure si tot atatea variante de polite; omul de afaceri – deficite de flux de numerar, nerespectarea scadentei la credite, retururi calitative, reclamatii de la clienti, neincasarea facturilor; meteorologul - schimbarea climei, topirea ghetarilor, uraganul Ivan (de ce nu?). Consultantul se pregateste sa citeasca o alta analiza superficiala a riscurilor potentiale din mediul de afaceri, in timp ce bancherul, ce sa mai vorbim?! Oricate riscuri as incerca sa abordez aici, el tot ar fi pregatit sa imi povesteasca despre cel putin inca atatea, care pot ameninta randamentul fondurilor pe care e dispus sa le investeasca.

Fiecare din cei care citesc m-ar putea ajuta sa scriu cate un manual de riscuri pentru domeniul in care lucreaza. Ca o paranteza, personal cred ca cel mai frumos si mai complet manual de riscuri pe care l-am citit vreodata s-a intitulat... Legile lui Murphy.

Bun, pana acum am privit din punct de vedere profesional. Daca as incerca sa abordez riscul din punct de vedere al vietii personale, sunt sigura ca fiecare din voi ar putea folosi propria experienta ca sa isi dea doctoratul in domeniu. Cum se identifica si evalueaza corect, cum inveti sa iti asumi cel mai „corect" risc, 1.000 de retete pentru a invinge in lupta cu riscul...

Ei bine, dragi cititori, nu asta mi-am propus sa fac si nici prin gand nu imi trece sa imi asum o astfel de misiune imposibila. Pur si simplu am simtit nevoia sa va ajut sa constientizati existenta acestui paradox, care ne insoteste in viata de zi cu zi: riscul. De ce paradox?! Va invit sa mai cititi o data motto-ul. Ocolindu-l, nu facem altceva decat sa ni-l asumam! Nu exista spectatori in jocul riscului sau al hazardului, cum le place unora sa il numeasca. Suntem cu totii niste jucatori.

Mai curajosi sau mai tematori, constienti sau inconstienti, cu fiecare pas pe care il facem din momentul in care ne trezim dimineata si pana mergem la culcare, ne asumam un risc. Sau mai multe deodata. Chiar si in somn ne expunem. Devenim vulnerabili, redevenim copii. Visele reprezinta cel mai mare risc caruia ne expunem inconstient, noapte de noapte. Pentru ca „nu suferim din cauza viciilor sau slabiciunilor noastre, ci din cauza iluziilor; suntem bantuiti si loviti, dar nu de realitate, ci de imaginile pe care le punem in locul ei" (din pacate nu cunosc autorul, imensitatea Internetului e mare si banuiesc ca fraza a fost tradusa; am pus-o totusi in ghilimele, pentru ca nu-mi apartine).

Trecem zi de zi de la un teren de joc la altul, cu riscuri diferite, cu reguli diferite, cu rezultate diferite. La unele jocuri ne pricepem mai bine si atunci ne aruncam mai curajos in valtoarea lor. La altele nu ne pricepem deloc si incercam sa stam cat mai la margine, in speranta ca nu ne vom accidenta. Eroare! Pentru ca necunoasterea regulilor, ca si in cazul incalcarii legilor in drept, nu ne scuteste de consecinte.

Unele jocuri se potrivesc personalitatii noastre si nici nu ne dam seama cand ne asumam riscurile aferente, o facem cu placere si cu oarecare sentiment de anticipatie. Altele sunt facute parca „pentru altii" si refuzam cu obstinatie sa le invatam. De exemplu: ati incercat vreodata sa sariti cu parasuta? Recent am vazut la TV o octogenara facand asa ceva de ziua ei, eu recunosc ca nu stiu daca as avea curaj sa o fac.

Suntem cu totii pe rand, amatori sau profesionisti, in functie de terenul pe care ne aflam. Ca si Alice in Tara Minunilor, tot ce ni se intampla ne surprinde - pozitiv sau negativ. Fiecare moment prezent este efectul unui risc deja produs, si fiecare moment viitor este o combinatie imposibil de anticipat intre multitudinea de evenimente alternative si multitudinea de efecte pe care le poate genera fiecare.

Toate astea cineva mai destept ca noi a reusit sa le cuprinda in cea mai scurta si generoasa definitie pentru risc pe care am gasit-o si pe care o impartasesc cu voi: „posibilitatea ca ceva sa se intample, generand astfel un impact asupra unor obiective" (Australia and New Zealand Risk Management Standard AS/NZS 4360).

Mie mi s-a parut sinonim cu definitia vietii. In momentul in care nu ni se mai intampla nimic, nu mai suntem expusi nici unui risc. Va las pe voi sa ghiciti cand va fi asta.