Duminica de Octombrie in Viena

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 427 / 9 noiembrie 2010

Motto: Aminteste-ti ca, indiferent incotro te indreapta pasii, tot pe tine te regasesti /Confucius
(engleza: And remember, no matter where you go, there you are)

E duminica. E octombrie. Ceea ce spune si titlul. Ploua. E frig.

Orasul continua sa fie la fel de frumos sub ploaia marunta numai ca nimeni nu pare sa il vada. Probabil ca se odihneste si el putin acum cand nu mai e agresat de blituri si exclamatii exagerate. Turistii nu mai bantuie bezmetici pe stradutele intortocheate, ci cauta cu infrigurare sa isi desfete privirile cu ceva interioare somptuoase de prin muzee, ori sa se incalzeasca in vreun locsor liber, dificil de gasit prin spatiile deja supraaglomerate din cafenele.

Comportament firesc si previzibil. Intram si noi intr-o cafenea. Lant international de renume, deci coada mare in ton cu reputatia. Dovedim coada de la casa, apoi pe cea de la preluare bunatati, iar acum suntem victorioasele posesoare a doua cafele de cate juma' de litru fiecare si a doua prajituri care nu par la fel de pantagruelice, insa va garantez ca sunt exagerat de dulci. Cautam sa ne asezam ca sa savuram in pace ceea ce am achizitionat si mai ales sa incepem barfa de calitate pe care o anticipasem la vederea ploii, inca de la plecarea de acasa. Bineinteles ca programul trebuia sa fie urmat si de ceva cultura, insa ca sa ne pregatim pentru alta coada (intrarea la muzeu) si ca sa putem aprecia arta la justa ei valoare, era nevoie de incarcarea bateriilor.

Purcedem deci la cautarea unui loc din care sa ne alimentam cu caldura si sa inspiram ceva atmosfera studenteasca (sau macar tinereasca) din jur. Cu mare dificultate prietena mea gaseste doua scaune (ma rog, chiar fotolii...) in apropierea unei masute unde mai erau asezate deja doua persoane. Una statea cu un laptop in brate, cealalta cu cafeaua in mana. Una vorbea (cea cu laptopul), cealalta asculta cu mare interes. Pret de peste jumatate de ora cat le-am fost vecine de masa nu am reusit sa inteleg scopul laptopului din bratele domnisoarei care conducea conversatia. Era sa il rastoarne de doua ori, era evident incomod dar nu l-a dat deoparte. Nici nu a scris sau impartasit ceva din memoria acelui laptop cu prietena ei. Era pur si simplu o piesa de decor, sunt sigura ca avea sensul ei, care sens insa ma depasea pe mine.

Privesc mai departe in jur. La masa din dreapta un grup de 5 persoane care nu aveau nimic in comun, in afara de cafelele generoase din canile personalizate de pe masa. Doua laptopuri (de data asta folosite – de un el si o ea). Sa nu ma intelegeti gresit, nu erau un 'ei' (dezacord artistic in caz ca va intrebati), ci erau un 'el' si o 'ea', fara nici o legatura unul cu celalalt. Despre ea am banuit ca era americanca, dupa doua mici indicii. Primul era raportul intre dimensiunile fizice si stilul vestimentar, respectiv o expunere foarte relaxata a unor forme care depaseau orice imaginatie rubensiana. Al doilea indiciu (discret…) a fost stickerul cu site-ul oficial al lui Barack Obama care trona pe capacul laptopului. Trecand peste potentiala nationalitate a posesoarei de laptop, ce vroiam sa va spun este ca era adancita in ceea ce facea acolo, ocupand cu nonsalanta toata canapeaua + un taburet mare si care arata foarte confortabil. In conditiile inghesuielii din local, cele doua piese de mobilier ar fi putut fi folosite cu succes de cel putin o pereche care si-ar fi dorit sa consume o cafea si sa isi soarba reciproc vorbele si prezenta, intr-o duminica ploioasa de octombrie.

Celalalt posesor de laptop era un tanar foarte rezonabil, prin faptul ca ocupa un singur fotoliu si o cota-parte de masuta oarecum proportionala cu propria persoana. Si consuma si cafea.

Urma in jurul aceleiasi mesei un ziar (nu stiu daca era de afaceri sau pur si simplu de duminica), in citirea caruia era adancita o doamna care parea oarecum rupta de peisajul studentesc. Daca ar fi sa aleg care dintre cele doua elemente parea mai viu, as fi ales cu siguranta ziarul. Doamna parea pierduta undeva in deceniul 6 al vietii sale linistite (adica cincizeci si ceva..), fara nici o alta grija pe lume decat cititul. In sfarsit, tabloul era completat de doua personaje care pareau a folosi cu eficienta spatiul alocat - faceau si consumatie si conversatie. Intre ei. Cu placere. Fara laptop sau vreo specie de fructe de padure electronice (pentru necunoscatori - vorbesc de blackberry). Nu pareau sa fie preocupati de ziarul doamnei sau de reclama la site-ul lui Barack Obama de langa ei, ci doar unul de celalalt si de conversatia lor. Ceea ce mi s-a parut atat de autentic, incat mi-a venit sa ma duc sa le strang mainile si sa le transmit felicitarile mele.

Mai departe - la stanga alte doua mese. Una cu un singur scaun, de care era lipita o domnisoara cu o expresie plictisita de viata. Primul meu gand a fost ca e pacat. Nu parea sa fi incheiat al doilea deceniu deviata, deci m-am intrebat fugitiv cum o sa arate cand o sa ajunga la varsta ziarului. Sper ca mult mai bine. Pana atunci, pentru un ochi superficial ar fi putut parea adancita in cartea foarte groasa pe care isi sprijinea o mana, in timp ce cu cealalta isi controla non-stop tinuta (par, ochelari, esarfa, etc...). La o privire mai atenta insa se vedea ca de carte doar isi mai sprijinea din cand in cand privirea.

In fine, cea de a doua masa din stanga noastra era dotata cu trei scaune si o alta domnisoara cu carte. Prezenta si semne ca e la curent cu progresul tehnologic, respectiv poseda fructe de padure electronice. La foarte scurt timp dupa ce ne asezasem noi, domnisoara a dat semne de abandonare a teritoriului, respectiv a inchis cartea si a bagat-o in geanta, si-a potrivit esarfa si s-a imbracat cu haina de exterior. Moment in care noi eram deja in picioare, ca niste pantere urbane de cafenea ce suntem, pregatite sa ne relocam intr-un spatiu mai intim. Insa... domnisoara s-a asezat imediat la loc, perfect impachetata de plecare. Si a inceput sa comunice activ cu fructele de padure. Drept pentru care si noi ne-am asezat cuminti si resemnate la loc, pe coltul nostru de masa, continuand sa ne vedem de discutie, in regim colocativ cu domnisoara laptop vorbitor si prietena ei.

Domnisoara "trei scaune" a continuat sa domine cu prezenta si accesoriile ei aproape un sfert de ora masa in cauza, pana cand altcineva (o mama cu fiica ei) au invadat intr-un final coltisorul de paradis. Au preluat scurt conducerea asupra celor doua scaune libere, dupa ce le-au debarasat de lucrurile domnisoarei. Dupa inca vreo cinci minute victoria la puncte a devenit evidenta, intrucat domnisoara s-a retras maiestuos.

Ca sa scurtez povestea, am sa va spun ca asa arata arealul strict in jurul nostru, ceea ce insemna un spatiu vital de vreo 8-10mp. Daca inmultiti aceasta descriere cu vreo 10, veti avea un tablou relativ complet al cafenelei in cauza, aproape de ora pranzului, intr-o duminica ploioasa de octombrie in Viena.

Probabil ca la momentul asta deja apare printre randuri o reactie de genul 'mare carcotasa fata asta, oare altceva mai bun nu avea de facut decat sa ii comenteze pe toti cei din jur cu prietena ei?'. Sper sa va dezamagesc putin daca am sa va spun ca cele de mai sus le-am rememorat pe indelete abia acum. Pe ansamblu nu ne-a luat mai mult de 2-3 minute comentarea ambientului, observatiile avand doua directii principale - ce tara civilizata, ca te lasa sa ocupi mese desi nu mai consumi nimic (3 din cazuri nu pareau sa mai aiba alta treaba decat cititul si plimbatul pe net). A doua directie era legata de cat de stranie ni se parea alegerea de a iesi din casa, unde probabil s-ar simti fiecare din ei singur/a in confortul papucilor, al halatului, al canapelei proprii etc.. A alege in schimb sa te simti singur/a in compania altora – fie unii care se simt si ei singuri la randul lor, fie altii care chiar nu sunt singuri. In mod special am spus 'sa te simti' si nu 'sa fii', pentru ca la nivel senzorial nu erau singuri. Se scaldau intr-o mare de oameni. Insa la nivel cognitiv, senzatia de singuratate parea ca pluteste in jurul lor, oarecum amplificata prin contrastul dar si detasarea fata de ceilalti. M-a facut sa ma intreb daca e vorba de o detasare controlata sau de una fireasca. In fine, avand in vedere ca eram in compania unei bune prietene cu care aveam de povestit o gramada fara sa ne preocupe lumea din jur, am trecut repede la ale noastre si am ignorat compania.

De ce insa m-am apucat sa descriu acum acest tablou?

Poate numai de dragul povestirii. Am fost de multe ori singura in cafenea sau in restaurant si nu am avut nici o problema sa ma bucur de compania mea, fara sa ma intereseze foarte tare care este parerea celor din jur. Insa ce m-a izbit in dimineata asta a fost atat amplitudinea fenomenului, cat si faptul ca avea loc intr-o duminica la pranz. Ma gandesc acum ca poate erau cu totii turisti ghinionisti, care nu aveau chef sa petreaca ziua in singuratatea camerelor lor de hotel intr-o duminica ploioasa de octombrie. Poate erau in asteptarea prietenilor pe care urma sa ii intalneasca. Insa... atat de multi?

Altfel, ar fi putut parea un tablou perfect firesc. Nici noi nu am acordat multa atentie celor din jur si ne-am vazut de ale noastre. De povestile de acasa (aduse la Viena de prietena mea), de cele 'din deplasare' (turuite de mine), de planurile noastre de viitor (mai apropiat sau mai indepartat). Am lasat jumatate din prajitura in farfurie si jumatate de cafea in cana (din motive de supradimensionare deci risipa, ceea ce probabil pare o forma de decadenta in zilele noastre, cand altii mor de foame). Scurtul timp pe care il mai aveam apoi la dispozitie l-am organizat in spatii inchise din categoria muzeu, pentru care am stat cuminti la coada. Ca sa vizitam simboluri ale unei alte forme de decadenta - cea de la curtile imperiale din secolele trecute. Arta care a luat nastere pentru a ii bucura pe cei putini dar privilegiati, care acum este impartasita cu masele (mai bine spus vanduta maselor), de multe ori datorita generozitatii celor care chiar au donat aceste obiecte unor muzee. Iar acestea incaseaza acum sume exorbitante de la turisti, probabil pentru serviciile de gazduire si expunere a lor, ca sa contribuie mai departe ... la ce? Cum spune o vorba de duh - 'multi vad, putini cunosc'.

Dar asta e un subiect aparte, pentru ceea ce poate va fi un viitor editorial. Revin la singuratatea metropolitanilor - cea de toate zilele. Am condus-o pe prietena mea la trenul spre aeroport si am revenit la apartament. Strada era absolut pustie sub ploaia marunta. Lipsita de mirosurile specifice de pranz duminical care plutesc in jurul blocurilor in Bucuresti. Lipsita de orice zgomot care sa sugereze bucuria de viata si relaxarea in familie sau intre prieteni intr-o zi nelucratoare. Am realizat contrastul fata de fragmentul de viata din cafenea. Exista oameni care isi petrec aceeasi duminica ploioasa de octombrie in casele lor, in confortul familiilor (sau al singuratatilor) lor.

Cum e mai bine? Pana la urma, asa cum isi doreste fiecare. Unii aleg sa isi mute singuratatea dintr-o parte in alta, probabil ca sa se simta putin mai bine. Ceea ce este in mod cert o forma de libertate. Bineinteles poate fi si o forma de blazare, insa pentru unii din ei este libertate in stare pura. Uitandu-ma inapoi, cea mai libera din cafeneaua de la pranz pana la urma imi pare a fi fost doamna cu ziarul. Poate pentru ca era cea mai imobila din peisaj, atat de adancita era in lectura ei. Fara sa isi aranjeze suvitele, fara sa inchida si deschida cartea, fara sa faca reclama la nici un simbol – american, austriac sau de alta natura. Privind insa in urma era singura care facea reclama la ceva cu adevarat important - la dreptul de a alege un mod de viata si a te bucura de el.

Ceilalti erau undeva mai aproape de inceputul vietii lor. Sper sa invete sa aprecieze libertatea de decizie la adevarata ei valoare. La urma urmei de ce e data satisfactia fata de calitatea vietii? In buna masura este o problema de perceptie. Si de asteptari, si de experienta, insa mai ales de perceptie. Si a fi confortabil cu sine insa/usi pare a fi primul primul pas catre acceptarea celor din jur, fie ca sunt ele insufletite sau neinsufletite.

Numai ca trebuie sa inveti si unde sa te opresti. Sa nu devii atat de confortabil cu propria persoana incat sa ii inchizi pe ceilalti in afara. E poate bine sa mai ridici din cand in cand ochii din ziar, sa inlocuiesti o privire plictisita si distanta cu una zambitoare si primitoare. Sa nu lasi sa treaca pe langa tine ocazia de a vedea oamenii in jur. Daca vrei sa iesi din singuratatea ta solitara, nu iti cauta refugiu intr-o alta forma de singuratate - cea sociala.

Indrazneste sa zambesti, sa daruiesti si sa primesti cu bratele deschise. Daca macar una/ul dintre cei din jur iti va raspunde la fel, ai sa ai o sansa in plus sa nu mai fii singur/a.

Va las acum. Pentru o vreme.
Bucurati-va de viata pana la urmatoarea revedere!

Georgina