Saturday, March 5, 2011

Intimitate

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 402 / 10 mai 2010

Motto: Nu iti vei intalni niciodata sufletul pereche in linistea camerei tale. Trebuie sa te aventurezi intr-un loc plin de galagie si sa cauti prin coltisoarele linistite. Robert Brault - www.robertbrault.com


De cate ori vi s-a intamplat sa fiti gelos/oasa pe o privire? Dar sa cautati o privire? Sa simtiti o privire chiar inainte de a o vedea? Sa fiti surprinsi/e de intensitatea senzatiei pe care o primiti transmisa de ochii celuilalt? Sau sa o anticipati, insa cu toate acestea sa va surprinda iar si iar?... Este imposibil sa nu stiti despre ce vorbesc si simt ca deja v-a inflorit un zambet in coltul gurii. Desi reactia nu e integral justificata, pentru ca senzatia de care vorbesc poate fi din cele mai variate game – de la ura, invidie, zeflemea, pana la admiratie, caldura, dragoste, intimitate – dulcea cufundare in ochii celuilalt. Exista priviri care nu trec mai departe de flirt nevinovat, exista priviri de complicitate si exista priviri de intimitate evidenta. Culmea este ca privirile de intimitate sau ‚complicitate’ pot uneori sa apara si in relatii care din orice alt punct de vedere se incadreaza cu succes in categoria ‚platonice’.

Poate parea o introducere ciudata pentru tema pe care mi-am ales-o astazi, insa are o oarecare semnificatie. Mi-am propus sa va vorbesc despre intimitate. Despre dimensiunile intimitatii si despre perceptia acesteia. Am inceput cu descrierea unor receptori senzoriali pentru a declansa o reactie (sau macar amintire) de natura fizica in cititori - pentru ca de cele mai multe ori cu reactia fizica ne este cel mai usor sa ne identificam, chiar si atunci cand cautam sa definim notiuni abstracte.

Acum ca v-am atras atentia, imi voi permite insa sa divaghez. Vorbesc astazi despre intimitate, notiune in care personal identific doua dimensiuni principale – una fizica si una sufleteasca. Intimitatea mai poate insa fi clasificata dupa foarte multe sisteme de referinta. La o prima vedere pot insira intimitate incadrata social (de cuplu, de familie, de religie, de grup – social, profesional, cultural etc.), de context (criza - tip cutremur sau blocaj in lift, impartasirea pentru un timp limitat a unui spatiu restrans – avion) sau de durata. Poate sa apara pe neasteptate si sa dureze toata viata sau poate sa dispara la fel de subit cum a aparut. Poate sa ne surprinda sau sa se lase asteptata. Poate sa fie dorita sau nedorita. In anumite cazuri poate fi sub controlul nostru (cautata sau evitata), in altele impusa, in altele undeva la mijloc – ‚aleasa de buna voie si silit/a de imprejurari’, dupa cum obisnuia sa spuna mama.

Intimitatea exista ca opozitie a publicitatii. Tot ceea ce nu este public este personal, intim in sensul cel mai larg. Asta inseamna atat ca cele doua notiuni se definesc reciproc, cat si ca ar trebui sa existe o granita intre ele. Insa de cate ori exista o granita apar si dificultatile in delimitare. Geografic si politic s-au dat razboaie pentru a trasa granite, s-au purtat negocieri si s-au facut compromisuri. Psihologic si emotional procesul de granituire nu cred ca prezinta o diferenta foarte mare.

Exista oameni care lupta o viata intreaga sa traseze linii de demarcatie intre ce pot impartasi cu ceilalti si ce pastreaza pentru sine (prin ‚sine’ intelegand atat propria persoana, cat si - prin extindere - grupul cu care sunt intimi). Unora le este foarte greu sa claseze in functie de nivelul de intimitate senzatiile, perceptele, simtirile (sau – de ce nu? – nesimtirile) pe care le traiesc. Si, tocmai atunci cand cred ca au reusit sa traseze o granita, se intampla lucruri, apar elemente noi care exercita presiuni suplimentare, astfel incat granita se muta. Pentru alti oameni insa procesul este simplu si oarecum natural – gandesc si simt in alb si negru, granitele sunt clare si deseori stabile toata viata. Cateodata ii invidiez, uneori ii admir, iar alteori ii compatimesc pentru asta. Depinde foarte mult de subiectul fata de care incerc sa trasez o granita si de gradul de incertitudine care ma incearca in proces.

Asta pentru ca in fiecare din activitatile din viata, in fiecare comunitate cu care interactionez, in fiecare moment in care imi protejez intimitatea, granita fata de publicitate variaza. In functie de gradul de confort, nivelul de incredere, asteptarile si temerile legate de efectele ‚deschiderii’ teritoriului protejat. Pentru ca asa cum vad eu lucrurile, notiunea de intimitate nu poate exista fara notiunea de protectie. Protectie care se poate transforma in cenzura sau auto-cenzura, sau chiar in lupta cu cei care incearca sa ne invadeze intimitatea contra vointei noastre. Uneori lupta este legitima si armele noastre sunt ratiunea, bunul simt, poate chiar contra-atacul, alteori insa lupta este tardiva sau nu isi are fundament si armele noastre devin irationale, nejustificate si depasesc limita bunului simt. Despre cenzura nu voi elabora acum – poate face subiectul unui viitor editorial pentru ca are dimensiuni foarte complexe. Voi spune doar ca la randul ei este inca o forma de lupta, pentru ca in fiecare din noi spatiul intim se termina cu un rand de furnici luptatoare, ca in orice musuroi (sentimental sau de alta natura) care se respecta.

Foarte draguta teorie dar poate ma veti intreba la ce ne ajuta explorarea unei astfel de notiuni? Am sa va raspund: la definirea oricarei relatii – fie ca este la inceput, la mijloc sau la final. Determinarea initiala a granitelor in ce priveste gradul de intimitate, mutarea ulterioara a acestora atunci cand e cazul, mergand pana la inchiderea completa (intrarea in embargo) atunci cand suntem loviti si/sau tradati. Toate ar trebui sa faca parte din tehnicile de supravietuire de baza pentru orice fiinta umana. Pe de alta parte, evaluarea independenta a fiecarei relatii, inlaturarea elementelor de contagiune cu experiente trecute (pozitive sau negative) este de asemenea un exercitiu recomandabil pentru orice inceput. Daca intram intr-o relatie noua cu granite inflexibile putem pierde foarte mult si ne putem trezi la un moment dat intr-o izolare impusa (fie din interior fie din exterior), care sa ne limiteze posibilitatile de dezvoltare viitoare.

Sa mai luam un exemplu de vorba de duh de pe acelasi website de unde am ales motto-ul (www.robertbrault.com): E deranjant sa percepi dezaprobarea unor oameni care nu cunosc decat jumatate din povestea ta; cu atat mai mult cu cat nu esti sigur ce jumatate cunosc.

O vorba din batrani spune ca cel mai bun loc pentru a ascunde ceva este (exact!) in vazul lumii, la vedere, acolo unde nimeni nu se asteapta sa gaseasca un secret.

Indemnul meu este ca atunci cand trasati granita dintre intimitate si deschidere in relatia cu lumea din jur sa o faceti cat mai transparent. Sa va conduceti viata de o maniera etica, fara lucruri esentiale de ascuns sau macar cu asumarea constienta a lucrurilor care nu sunt tocmai la nivelul standardelor comunitatilor care va judeca. Cel mai util este sa ascundeti cat mai putin, astfel incat sa nu fiti mai apoi prins in propriile capcane. Sa distingeti intre informatiile nevinovate si cele cu adevarat daunatoare. Sa impartasiti cu cei din jur acea jumatate semnificativa, astfel incat sa nu lasati loc la barfe si subiecte ‘senzationale’ in cazul in care ceva important iese la iveala. Si... bineinteles: asigurati-va ca ceea ce trebuie sa ramana ascuns va ramane ascuns. Fara a va sacrifica viata si sanatatea din cauza asta. Uneori secretele prea mult timp reprimate pot avea efecte mai devastatoare decat cele destainuite.

Pentru unii poate parea simplu, pentru altii pueril sau inutil, in sfarsit unora le poate parea de-a dreptul dificila o astfel de abordare. Va asigur insa ca in majoritatea cazurilor da roade, pentru ca cel mai usor plictiseste publicul o viata normala si fara ascunzisuri. Nu exista senzational acolo unde nu exista incalcare de reguli sau macar de principii, cutume, asteptari. Nu veti vedea filme, citi carti sau asculta stiri din categoria ‘aseara am mai adus un buchet de flori sotiei, am vizitat-o pe mama de care imi era tare dor si am citit o poveste copilului la culcare’. Decat daca astfel de actiuni se desfasoara in subsidiarul unor intrigi complexe si palpitante - aventuri obscure, interese, mosteniri, alte lucruri mai mult sau mai putin meschine, care sa rupa monotonia.

In orice caz nu va indemn sa fiti plictisitori in viata. Va indemn doar sa nu va fie rusine cu actiunile si gandurile voastre (as adauga oricat de ciudate pot parea uneori). Sa va asumati ceea ce faceti, sa nu va fie rusine sa impartasiti cu prietenii vostri. Bineinteles ca nu e cazul nici sa impartasiti orice cu oricine, oriunde si oricand. Nu este nici macar nevoie sa aplicati aceleasi standarde de normalitate sau decenta ca toata lumea din jur (ar fi imposibil, diferentele intre indivizi dar si grupuri sociale sunt uneori imposibil de reconciliat). Puteti insa trasa limitele intimitatii voastre pe de o parte prin incredere, pe de alta parte prin decenta. Puteti organiza informatiile, sentimentele si evenimentele importante din viata voastra in functie de cei carora le oferiti privilegiul de a le cunoaste. Si sa le impartasiti numai cu acestia. Dupa ce delimitati astfel pe cei care au cu adevarat dreptul la o anumita zona de intimitate, puteti apoi sa luati atitudine fata de ‚invadatori’. Cel mai important este ca daca veti dezvolta relatii confortabile (atat ca varietate cat si ca grad de intimitate), veti reusi sa va deschideti si sa lasati sa patrunda lumina, chiar si in cele mai intunecate cotloane ale vietilor, mintilor, inimilor si sufletelor voastre.

Am citit la un moment dat o spusa: ‘Nu mi-a placut niciodata sa muncesc. Pentru mine o slujba este o invadare a intimitatii’ / Danny McGoorty. Este un tip care a scris o carte despre ‘pool hustling’, respectiv inselaciunea in biliard (cum sa pacalesti pe cineva ca esti novice, respectivul sa ridice miza si sa ii iei banii – a fost si un film tare bun pe tema asta, cu Tom Cruise si Paul Newman – „Culoarea Banilor”).

Personal nu mi se potriveste aceasta afirmatie. Din fericire ma duc cu placere, optimism si chiar entuziasm la munca. Nu simt ca sunt obligata sa o fac (desi poate ar trebui sa simt – doar e singura mea sursa de venit!), nu simt nici ca sunt constransa in ceea ce fac, nu resimt ca pe o impunere programul de munca prelungit sau deplasarile uneori obositoare. Pe scurt, sunt unul din acele cazuri fericite in care slujba pe care o prestez este alegerea mea. Am incercat sa aplic aceasta metoda de selectie a carierei toata viata. De cateva ori (mai exact de 4 pana acum), la un moment dat s-a produs o distantare intre alegere si impunere, intre ceea ce aveam de facut si ceea ce imi doream sa fac. Poate ati ghicit deja – asta inseamna ca pana in prezent am schimbat de patru ori locul de munca. Cea mai scurta sedere a fost de jumatate de zi, care mi-a fost suficienta pentru a constata ca locul unde ma pregateam sa ma duc reprezenta nu numai o ‘invadare a intimitatii mele’, dar si o incalcare a unor principii de baza dupa care imi traiesc viata. Personala si profesionala. Asa ca am zis foarte rapid ‘pas’. Si nu mi-a parut rau.

Mesajul, pe care l-am transmis si in alte editoriale, este: nu va irositi trei sferturi din viata (cam atat cred ca munceste un salariat) intr-un loc in care nu va simtiti confortabil. Daca locul de munca este (sau devine) o agresiune la adresa intimitatii voastre, inseamna ca este momentul sa faceti o schimbare. In masura in care acest lucru este posibil, nu o faceti insa impulsiv. Faceti schimbarea cu cantarirea atenta a consecintelor. Incercati sa o faceti atat cu mintea cat si cu inima. Incredeti-va in propriile instincte, chiar daca va mai tradeaza uneori.

In fine, ca sa obtineti un grad de confort acceptabil in relatiile voastre, va invit sa exersati. Priviti-va cat de obiectiv puteti, incercati sa determinati daca sunteti exagerat de protectori sau mult prea deschisi cu teritoriile pe care le gestionati in viata de toate zilele – relatii personale, sociale, profesionale (in ambele sensuri - sefi sau subalterni). Sa comparati apoi gradele de protectie si/sau deschidere pe care le aplicati, atat cu scopul pe care il atribuiti relatiilor respective, cat si cu asteptarile pe care le aveti de la partenerii de relatie. Se potrivesc sau sunteti putin decalat/a la capitolul ‚ce sunt dispus/a sa ofer vs. ce ma astept sa primesc’. Puteti face ceva ca sa aduceti acesti vectori catre un numitor comun?

Exista reguli scrise si altele (mult mai multe) nescrise la care ne supunem in viata; uneori constient, alteori fara sa realizam ca o facem - fie ca factorul perturbator tine de programare genetica, educatie, mimetism sau alte tipuri de influente. Insa nimeni nu ar trebui sa ne defineasca mai bine decat noi insine (insene). Poate este timpul sa privim relatiile importante din viata noastra ca pe o tabla de sah – dincolo de reactia imediata, sanguina, sa incercam sa anticipam miscarile ce vor urma. Sa invatam sa ne adaptam la asteptarile noastre in aceeasi masura in care ne asteptam ca si ceilalti sa se adapteze la ele.

Asupra teritoriului nostru intim vor exista mereu presiuni din ambele sensuri - dinspre interior catre exterior si invers. Sub aceste presiuni, granitele intimitatii se vor misca permanent. Si ca sa revenim in meandrele concretului, va amintesc de clasica evolutie – sau mai bine zis involutie - a costumelor de baie in materie de ascunderea partilor intime feminine la plaja. In zilele noastre, atat cariera cat si partenerul de viata pe care le alegem vor influenta gradul de intimitate sociala si personala la care avem dreptul. Ma duce gandul la recentele polemici referitoare la gradul de interventie in viata personala pe care trebuie sa il exercite Agentia Nationala de Integritate, opiniile cu privire la nivelul de intimitate pe care il permite o pozitie publica asumata in contextul legilor, cutumelor fata in fata cu drepturile omului. E de fapt o lupta continua intre drepturile individului si drepturile societatii pe care a ales sa o reprezinte. O data ce am facut anumiti pasi, trebuie sa ne asumam efectele, faptul ca urmatorii pasi nu mai sunt intotdeauna integral sub controlul nostru. O decizie poate avea implicatii pe care sa nu le mai putem reversa ulterior, iar jocul se poate schimba integral si ireversibil in orice moment. Este povestea mai mult sau mai putin trista a vedetelor care dau in judecata paparazzi, intr-o incercare disperata si deseori tardiva de a retrasa harta intimitatii lor personale versus sabloanele sociale actuale.

Dar sa revenim pe pamant, intre oamenii obisnuiti si banali. In intimitatile noastre personale, ecuatiile pe care le rezolvam sunt mai simple. Ca sa va las cu acelasi ton de complicitate cu care am inceput, am sa va mai spun ceva: toate cele de mai sus sunt bune si frumoase la nivel pur teoretic. Notiunea de ‚control’ e minunata in activitatile curente, de rutina, insa de multe ori lipseste cu desavarsire in viata noastra sentimentala (si aici nu ma refer numai la dragoste ci si la alte sentimente din viata de zi cu zi – de la nervii din trafic pana la inutilitatea sau disperarea de la capataiul unui bolnav). Controlul asupra granitelor poate fi constient numai pana la un punct; restul este reactie pura si poate (in cazurile fericite) ceva educatie si autoeducatie in timp.

In viata veti intalni mereu oameni care vor traversa orice granita printr-o simpla privire. Si vor exista oameni care va vor asedia cu eforturi sustinute ani de zile, cu mii de vorbe mestesugite si cele mai ingenioase tentative de apropiere. Insa nu vor reusi sa treaca. Sau poate vor reusi la un moment neasteptat, atunci cand ceva se va schimba – fie in interiorul lor, fie in interiorul vostru. Cei care stiu sa priveasca cu adevarat in ochii celor din fata lor nu vad niciodata o oglinda, pentru ca ei nu cauta reflectia propriei persoane. Ei patrund, ca hotii pe o fereastra deschisa, in intimitatea sufletului celui din fata si se instaleaza cat pot de comod acolo. Pe acestia primiti-i fara remuscari si fara prea multe intrebari, intrucat ei intra cu un scop. Pentru o vreme. Sau pentru totdeauna. Bucurati-va de prezenta lor!

Georgina

No comments:

Post a Comment