Tuesday, March 8, 2011

La revedere Romania!

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 410 / 5 iulie 2010

Motto: Tu alergi odată cu vântul, deci tu nu simţi furtuna – Valeriu Butulescu


Cu putin timp in urma mi s-a oferit o slujba intr-o capitala vest-europeana. Capitala muzicii, a lebedelor, a arhitecturii, a picturii si (pentru mine) a inghetatei, ciocolatei si cafelei cu arome de relaxare.

A urmat cam o saptamana de gandire, negociere interna, framantari de genul 'oare mai e cazul si merita sa fac acest pas la varsta mea?' (i.e. peste 35). Oare nu o sa imi fie prea greu sa las 'acasa' familia si atatia prieteni dragi? Oare voi reusi sa ma simt ‚dincolo’ cel putin la fel de bine cum ma simt 'aici'?

Pentru ca, oricat ar parea de ciudat pentru cei multi nemultumiti (poate chiar revoltati) ai acestei perioade tulburi, sunt o romanca de varsta medie care se simte bine in tara ei. Am suficiente amintiri dinainte de Revolutie ca si dupa, ca sa realizez ca am evoluat mult. Imi iubesc familia, prietenii, slujba, tara, orasul, strada, vecinii, drumul catre si de la munca, colegii de serviciu care au reusit in timp sa devina ceva mai mult decat atat, taranca din piata ce vinde mezeluri si branzeturi facute in gospodarie, taranca ce vinde rosii, ardei, dovlecei si multe alte lucruri minunate.

Iubesc anumite spectacole si anumiti artisti locali, anumite stiluri de gandire si de traire din acea 'Romanie Profunda', despre care constat cu bucurie ca se vorbeste din ce in ce mai des. Nu mi-am pierdut speranta ca ne vom regasi demnitatea si sensul ca natiune – chiar daca asta se va intampla intr-un orizont de timp ceva mai indepartat, chiar daca pare a fi greu de crezut la momentul de fata.

Nu am plecat inca, dar sunt deja nostalgica dupa gusturi, mirosuri, senzatii, culori pe care probabil nu le voi regasi in Viena. De prieteni si familie nici nu mai vorbesc, pentru ca e clar ca ii voi regasi din ce in ce mai rar, din ce in ce mai schimbati (ca nici viata lor nu sta pe loc numai pentru ca eu nu mai stiu ce fac ei, pas cu pas, zi de zi). Pe unii e posibil sa nu ii mai revad deloc - indiferent de motive (timp, spatiu, buget, dispozitie).

Pentru buna ordine, in acest moment simt nevoia sa precizez ca 'familie' pentru mine nu inseamna sot si copii. Inseamna insa sora si veri, cumnati si cumnate, nepoti si nepoate, matusi si unchi. Inseamna in egala masura cei vii si cei morti, invataturile si povestile lor (ale noastre), privirile si imbratisarile lor pline de dragoste. Prin extindere inseamna in egala masurile prietenii atat de dragi sufletului meu incat ajung sa ii confund uneori cu familia. Fara sa se supere vreodata vreuna din parti.

Revenind deci: imi va fi dor. Imi va fi pofta. Nostalgia dupa locuri, mirosuri, senzatii si sentimente nu cred ca se va diminua ci probabil din contra, va creste direct proportional cu timpul care se va scurge.

Si totusi... decizia mea a fost de a pleca. In caz ca se intreaba cineva de ce, raspunsul este: pentru ca exista si cealalta parte a monedei.

In primul rand asteptarile fata de ce urmeaza, insasi ideea de schimbare, provocarea noului. Mutarea presupune asumarea unor sarcini noi, la alt nivel, din punct de vedere profesional. Ceea ce fac aici la nivel national voi face acolo la nivel international. In plus, mi se deschid noi orizonturi in plan spiritual si personal. Voi interactiona cu alte culturi, alte locuri, alti oameni, alte mentalitati. Nu sunt atat de naiva incat sa confund calatoriile de afaceri cu cele de placere, insa daca stii sa te bucuri de fiecare minut al zilei, de fiecare coltisor de oras nou, de fiecare straduta necunoscuta si de fiecare om cu care ti se intersecteaza calea, este imposibil sa nu culegi si impresii pe langa laurii realizarii (sau amaraciunea infrangerii) profesionale. Este greu sa rezisti unei astfel de provocari.

Am sa merg mai departe: va trebui sa invat sa traiesc in alt ritm, in alt loc, cu un grad de confort diminuat din anumite puncte de vedere (sustinerea familiei si prietenilor, reintoarcerea intr-un loc cunoscut in fiecare seara, la familia, gradina si florile mele, la catelul meu). Insa cu un grad de confort mai ridicat din alte puncte de vedere (stabilitate macro, sistem medical, social, cultura, evenimente, oameni care zambesc mai des si se preocupa mai putin de caprele vecinilor lor). Am inceput la un moment dat un editorial despre confort pe care l-am lasat neterminat. Simteam ca lipseste ceva. Imi propun sa-l finalizez la un moment dat, insa numai atunci cand o sa simt ca am reusit sa inregistrez suficiente impresii de ‚dincolo’ ca sa imi pot compara starile de confort - inainte si dupa.

Spuneam intr-un editorial relativ recent ca viata merge si eu nu stau.

Arunc acum o privire in trecut. De altfel cam cu asta ma ocup in ultima vreme – ordine fizica prin lucruri si incursiune prin amintiri. Ma gandesc la copilarie, scoala si simt in jurul meu familia, invatatoarea din ciclul primar, atentia si preocuparea ei pentru a face oameni din gagalicile care treceau pragul clasei. Am tinut legatura cu ea multa vreme, citeam mereu mandrie si chiar dragoste in ochii ei, cu fiecare realizare pe care i-o impartaseam.

Liceul... Nu mi-au placut in mod deosebit matematica si fizica, insa profesorii respectivi sunt cei pe care mi-i amintesc si azi de parca am iesit (sau chiulit...) ieri de la orele lor. In adolescenta nu cred ca mi-as fi imaginat cat de des si de frumos am sa-mi aduc aminte de ei. Insa acum stiu ca au fost unii din Oamenii care m-au sprijinit sa ma formez la randul meu si au stiut extraordinar de bine cum sa joace rolul potrivit la timpul potrivit.

Pe firul amintirilor urmeaza primul an de facultate. Profesorul Anghel Rugina la deschiderea festiva, care ne spune ca suntem la o varsta la care putem sa discernem deja singuri intre bine si rau. Ca ar trebui sa avem forta individuala sa invatam cel mai mult in viata de la cei mai slabi profesori – anume cum nu e bine sa fim. Placut, tinut minte. Acum nu mai sunt neaparat de acord cu afirmatia, insa continui sa il tin minte ca pe un punct de vedere interesant. Din el am retinut importanta tolerantei si a progresului indiferent de conditii.

Chiar si din lucrurile negative poti invata ceva de folos. In orice caz, profesorii slabi i-am uitat repede. In general nu contorizez defecte si greseli, nu tin minte conflictele si nu port ranchiuna. Ma rog, cu unele exceptii... in gramaje rezonabile se poate dovedi a fi sanatos. Insa de profesorii buni imi amintesc frecvent. Si de cate ori depasesc un moment dificil cu ajutorul lor indirect, le multumesc in gand pentru tot ce m-au invatat. Iar categoria ‚profesori’ nu se rezuma la familie (mama a fost profesoara...), scoala, liceu si facultate. Am inclus si voi continua sa includ in categoria asta toti oamenii de la care am invatat ceva si pot sa multumesc lui Dumnezeu ca imi scoate mereu in cale astfel de persoane.

Ca sa revin la subiect: in ultimul an de facultate (am fost ultima generatie care a trecut prin 5 ani la ASE) mi-a placut foarte mult faptul ca am avut de ales intre anumite tematici de curs. De fapt alegerea s-a facut mai mult intre profesori. Cursurile ar fi putut fi toate utile in felul lor, insa modul in care ele erau prezentate, charisma fiecarui profesor in parte a triat foarte repede. La o parte din cursuri nu mai era loc in sala, la altele puteai numara cursantii pe degetele de la o mana.

Cam prin asta cred ca trec cetatenii diverselor tari ale lumii in ziua de astazi. Bineinteles, aceia dintre ei care au sansa de a interactiona cu alte tari, culturi si oameni. Cei carora li se ofera oportunitatea de a alege unde vor sa traiasca. Pentru o luna, un an sau restul vietii. Este foarte usor sa fii credincios tarii tale atata timp cat nu ai alte optiuni - este de fapt singurul fel de mancare de pe masa. Daca insa lumea evolueaza in sistem de bufet suedez, ti se deschide posibilitatea de a alege. Iar omul este un animal eminamente lenes, deci influentabil (pana la credulitate) in fata unor oferte de ‚mai bine’. Libertatea de a alege este multidirectionala si uneori urmatoarea alegere te poate purta mai departe, alteori te poate aduce inapoi de unde ai plecat, precum ciobanul din „Alchimistul’ lui Coelho.

Ma intorc din nou la editoriale mai vechi. Recitesc ce scriam in 2007 (‚Pretul unei generatii pierdute’), imediat dupa ce petrecusem trei luni in aceeasi capitala europeana care ma invita acum din nou la ea. Spuneam ca alegerea de a sta sau de a pleca este de fapt rezultatul unei comparatii - intre ceea ce ai si ceea ce ti se ofera. La ce trebuie sa renunti si ce te astepti sa primesti in viitor. Pana acum astfel de comparatii nu au implicat pentru mine si planul geografic, insa anul asta s-a intamplat, am analizat si am decis.

Coincidenta sau nu, imediat dupa ce am luat decizia asta, se pare ca Romania a inceput sa accelereze pe panta imprevizibulului. Nu intr-o directie buna. Nu am sa enumar tot ce merge rau lunile astea, pentru ca e plina presa de stiri, analize si dezbateri. Iar astazi nu vreau sa adaug peste gustul amar pe care se descurca deja jurnalistii sa ni-l improspateze zi de zi. De asta am inclus in introducere numai lucruri pozitive, v-am povestit ce iubesc la tara asta. Pentru ca nimeni in cercul meu de prieteni sau in familie nu m-a sfatuit sa raman sau nu mi-a reprosat ulterior ca nu am luat decizia corecta. Din contra, am fost invadata de felicitari. Ceea ce m-a facut sa simt nevoia sa povestesc de ce am stat pe ganduri. Sa incerc sa le amintesc lucrurile frumoase pe care eu le las in urma si de care ei, cei ce raman aici, vor putea sa se bucure in continuare. Sa incerce sa isi imagineze viata fara aceste lucruri simple si frumoase, sa inteleaga cat de trista poate fi.

Insa nu pot sa mint sau sa ignor faptul ca aspectele negative se aduna. Si leacurile par din ce in ce mai neputincioase in fata lor. Asa ca este foarte posibil ca peste ani sa imi auto-reprosez ca am lasat tara asta cand ii era mai greu. De fapt... nu pot sa fiu atat de egocentrica incat sa ma gandesc ca tara va evolua spectaculos in directia corecta numai daca eu voi continua sa prestez la acelasi birou ca pana acum! Deci imi voi putea cel mult reprosa ceva mai concret, ca mi-am lasat prietenii si familia in tara asta la greu. Insa o voce timida se ridica si spune: dar poate ca de fapt prin pasul asta ii vei ajuta si pe ei. Cu un sfat, cu un loc unde vor putea veni oricand in vizita si se vor deschide catre alte valori si alt stil de viata. Cu o facultate unde copiii lor vor putea avea acces la studii. Poate ca ma voi intoarce cu idei si solutii, cu entuziasm si resurse (nu neaparat materiale...) astfel incat sa facem (din nou impreuna) multi pasi inainte.

Pentru ca ma intreb ce inseamna de fapt pentru individ o tara? Bineinteles ca nu ma gandesc aici la zestrea spirituala, care ne defineste ca oameni si pe care o purtam cu noi oriunde ne ducem. Pun intrebarea pur in plan geografic: unde incepe si unde se termina in compozitia unui suflet de om dimensiunea fizica, materiala a locului in care traieste? Batranii nostri (nu ai lor!) spun ca ‚omul sfinteste locul’. Nu cred ca la marea trecere Sf. Petru ma va intreba inchizitor daca am fost mai romanca la Bucuresti sau la Viena. De altfel marii patrioti romani din secolele trecute, actualii 'ambasadori ai Romaniei in strainatate', toti au fost apreciati si recunoscuti in tara numai dupa ce au plecat. Unii s-au intors, altii ne-au mai spalat putin numele pe ‚dincolo’ – peste hotare. La Viena sunt de multi ani romani de valoare in posturi importante, in cele mai variate domenii (medicina, banca, arta - directorul Operei de Stat, care este una din emblemele orasului). Nu stiu de ce functioneaza atat de ciudat regulile succesului, insa... cine sunt eu sa lupt cu ele?

Incep sa simt din ce in ce mai tare, cu fiecare drum pe care il fac, cu fiecare loc pe care il descopar, cu fiecare om pe care il cunosc, ca gravitatia este un lucru exceptional, insa aici pare a se termina functiunea pamantului pe care calcam pentru progresul nostru ca oameni. Si cu asta cred ca am spus destul.

Am sa inchei spunandu-va ca pe oamenii care conteaza in viata mea nu simt catusi de putin ca ii las ‚in urma’. Ii las pe fiecare exact in locul in care trebuie sa fie acum. Isi vor urma fiecare drumul lui / ei, iar daca si atunci cand va fi cazul, ne vom intersecta din nou.

Simt ca merg in viata ca o furnica pe un fitil. La nastere mama m-a asezat dulce pe sfoara. 'Cineva' a aprins fitilul. De atunci merg frumos inainte (ca inapoi e scrum - asa functioneaza timpul din pacate). De multe ori sfoara se bifurca, iar atunci eu trebuie sa o iau intr-o anumita directie. Focul arde in toate directiile bineinteles, deci la bifurcatie nu mai am cum sa ma mai intorc. Pe fitil insa e plin de alte furnici (mama, tata, bunicii, sora, cumnatii, verii, nepotii, prietenii, etc.). Mergem impreuna pana la un punct dupa care unii o luam intr-o parte, altii in alta. Fitilele fiecaruia din noi se suprapun periodic in moduri misterioase, ca si cum cineva impleteste tot timpul ceva mai presus de noi (bineinteles ca putem sa numim intersectiile astea pur si simplu coincidente).

In fine... cu totii la un moment dat obosim si atunci ne oprim - iar focul nu iarta. Si nici nu se stinge. Nimeni nu pacaleste flacara care sta in spatele sau, pe sfoara. In functie de viteza de deplasare, de numarul de furnici cu care calatorim, de miopia sau hipermetropia fiecareia/fiecaruia dintre noi (adica de cat de departe distingem ce avem in fata), ne vedem fiecare de viata (sau ma rog ... sfoara) lui / ei, pana la arderea finala.

Cam asta-i. Promit sa revin cu detalii, impresii, confirmari sau invataminte, optimism sau realism – din Viena si din alte orase si tari prin care am sa trec in lunile si anii care urmeaza. Pana atunci va pup pe toti si va doresc o sfoara cat mai lunga si cat mai imbarligata cu alte sfori (ca asa pare a fi cel mai interesant).

Georgina


Completare /martie 2011:
Se pare ca estimarile mele nu erau foarte departe de adevar - iata ce produceam peste numai cateva luni (in engleza, ca sa pot impartasi cu persoanele care m-au inspirat):
http://egooutpeters.blogspot.com/2011/02/romanian-proverb.html

No comments:

Post a Comment