Sinceritate

Editorial aparut in Info Kappa Nr. 423 / 4 octombrie 2010

Motto:
Rugaciune zilnica: Ajuta-ma Doamne sa tin gura asta sparta inchisa pana cand o sa inteleg despre ce vorbesc’ (engleza: ‚Dear Lord, please help me keep my big mouth shut until I know what I am talking about’) - achizitionata contra cca. 10Euro, dintr-un magazin de suveniruri din Amsterdam, de catre cea mai buna prietena a mea din liceu, special pentru mine – multumesc!

Dedicatie:
‚Rudelor si prietenilor mei adevarati, care s-au incapatanat cu totii inca din copilarie sa imi transmita sfatul din motto, cu speranta ca imi vor induce in timp un astfel de comportament.’

Rugamintea mea catre ei:
‚Nu va dati batuti, pana la urma e posibil sa reusesc!...’’


Astazi m-am gandit sa va vorbesc despre sinceritate. Mai exact despre legatura dintre sinceritate si consecinte. Si mai exact, despre cum extremele intr-o directie sau alta pot influenta semnificativ relatiile din viata noastra.

In randurile de mai jos (si printre ele) veti regasi o multitudine de citate de autori anonimi, pe care as numi-o generic razboiul zicalelor batranesti sau extras din codul (ne)bunelor maniere la romani. Am facut aceasta precizare pentru ca acest editorial nu are nici o legatura cu faptele rele. In tonul optimist cu care sper ca v-am obisnuit pana acum, vom discuta despre a face un bine.

Voi incepe cu ‚regula de aur’ a bunului simt, pe care o auzim din copilarie: ‚ce tie nu-ti place altuia/eia nu-i face.’

Cu cativa ani in urma cineva m-a anuntat solemn ca e depasita. Mult mai potrivit este considerat in ziua de astazi sa aplicam o alta regula, considerata ‚regula de platina’: ‚doar ce lui ii place altuia/eia ii face’. Aceasta evolutie a regulii banuiesc ca a fost atrasa de constatarea ca ceea ce iti place tie poate altuia/eia nu ii pica intotdeauna prea bine. Adica daca perceptia asupra binelui difera, opreste-te inainte sa faci rau. Ca toata lumea stie ca ‚bine si dragoste cu sila nem posibil’.

Suna rezonabil, desi uneori e greu de ghicit ce ii place altuia/eia. Iar ca sa complic lucrurile si mai tare, am sa adaug o alta povata la fel de romaneasca: 'ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se implineasca!'. Ce rezulta de aici? Ca uneori acest ‚altul’ (sau aceasta ‚alta’) este atat de confuz(a) in ceea ce isi doreste incat e mai bine sa nu ii faci intotdeauna ceea ce ii place!

Buuun, dar atunci? Ce e bine sa faci si ce e bine sa nu faci altuia/eia? Probabil ca cel mai potrivit este sa aplici principiul ‚cine'ncearca reuseste’. Bineinteles ca nu din prima si nu in 100% din cazuri, insa pana la urma tot trebuie sa iti iasa din cand in cand cate una mai importanta in viata. Ca sa poti sa iti aduni bruma de auto-respect si sa mergi mai departe.

Prin urmare, am determinat ca e posibil ca pana stabilizam o relatie in care actionam cu rata de succes maxima, e bine sa incercam (discret in masura posibilitatilor) varii tratamente asupra celui/ei din fata noastra, pana dibuim cum ii e lui/ei e mai bine.

Dar stati ca n-am terminat. Vin acum cu o alta spusa batraneasca (sigur e veche, din perioada pre-comunista, pe vremea cand nu eram inca unul pentru toti, ci mai curand invers). Mai avem deci o zicala, individualista si egoista, insa destul de sanatoasa: 'mai bine sa planga mama lui decat mama mea'. Adica e bine ca, atunci cand facem un bine cuiva, sa bagam de seama sa nu ne facem in acelasi timp rau noua insine/ene.

Pe scurt, ca sa trag o concluzie intermediara dupa cele de mai sus, daca tot e datul cu bata in balta la rang de sport national, sa ne amintim macar la momente de rascruce ca putem provoca repercusiuni asupra partilor implicate - respectiv balta, bata, cel/cea care tine bata si bineinteles cei/cele din jurul baltii. Cu cat dam mai tare, cu atat stropim mai mult. Si mai multi.

Despre ce spuneam insa ca vorbim azi? Aha, despre sinceritate. Pai haideti sa vorbim despre sinceritate.

Intr-unul din editorialele recente incercam sa definesc intr-un fel 'intimitatea'. Sa impartasesc cu voi impresii personale cu privire la gradele diferite de intimitate pe care le practica fiecare in diversele relatii din viata sa. Despre cum unii se inchid in sine dupa ce sufera dezamagiri si asa mai departe. Mai discutam atunci despre secrete ca despre un fel de deschideri ale intimitatii in anumite cercuri. Ma declaram o persoana relativ ‚deschisa’, care prefera sa pastreze 'la vedere', deci sa impartaseasca cu lumea acele 'mici secrete' care nu fac rau nimanui daca sunt spuse, insa de obicei fac mult rau daca sunt ascunse si exacerbate. Paranteza, ca sa respectam cadrul bunelor maniere: vorbim de secretele care ne apartin integral bineinteles. Cele care nu ne apartin nu fac obiectul nici unei analize. Daca am ajuns (voit sau intamplator) in posesia lor, este de datoria noastra ca oameni de onoare sa nu le impartasim fara acordul detinatorului.

Revenind la subiectul ales astazi, pe care il vad oarecum relativ cu intimitatea - sinceritatea. A mai fost abordata de Peter in editoriale mai vechi, au existat dezbateri despre ce intelegem prin minciuna nevinovata si fara consecinte (majore as spune eu), in comparatie cu minciuna premeditata si cu scop ascuns (rau sau binevoitor - nimeni nu poate estima din pacate diversitatea si amplitudinea efectelor unei minciuni). Tot din pacate, se dovedeste ca de multe ori nu suntem capabili sa anticipam nici reversul medaliei – respectiv efectele sinceritatii noastre. Nu pot sa anticipez daca veti reusi sa percepeti si sa plasati aceasta afirmatie in cadrul larg al experientei voastre de viata. Personal banuiesc ca oricine s-a confruntat cel putin o data in viata cu reactii neprevazute la accesele sale de sinceritate. Fiecare om are temeri si convingeri proprii si ma intreb cati isi pun problema efectelor pe care le poate genera asupra celor din jur dezvaluirea unui adevar.

Morala crestina ne invata sa nu mintim. Omisiunea pare a fi considerata tot minciuna. In plan personal recunosc ca am fost uneori adepta minciunilor nevinovate, in cantitati moderate si la momentul oportun. Iata insa ca pe masura ce inaintez in varsta prefer din ce in ce mai des adevarul, in locul unor minciuni nevinovate. Este mult mai usor de gestionat (deh, cu varsta mai mor neuronii si nu mai e asa usor sa tii minte toate gogoselele debitate) si iti confera o stare de bine. Psihica si fizica. Cel putin asta e efectul asupra mea.

Iata insa ca politica asta de sinceritate a dat piept zilele trecute cu o provocare din categoria ‚bunelor maniere’. Condimentat cu diplomatie si stil. Recent o persoana foarte deosebita si cu multa experienta de viata m-a pus pe ganduri si ii multumesc pentru asta. Daca am perceput corect mesajul principal al discutiei respective, intrebarea cea mai interesanta a fost ceva de genul: cum crezi ca ar fi daca am trece prin viata spunand fiecarui om cu care ne intersectam tot ceea ce ne trece prin cap? Fara sa ne gandim daca omul are chef sa auda, daca are o perceptie similara cu noi asupra subiectului in legatura cu care noi suntem sinceri.

Intr-adevar, batranii ne invata ca ‚in lume exista putine adevaruri absolute’ (oare exista vreunul?). De multe ori ceea ce consideram noi adevar este propria perceptie asupra unei realitati inconjuratoare care poate fi privita din foarte multe unghiuri. Tot din intelepciunea populara stim ca ‚fiecare poveste de dragoste are trei versiuni - a lui, a ei si adevarul’. Poate uneori suntem convinsi ca avem dreptate si prin urmare suntem sinceri in tot ceea ce afirmam. Nu trebuie insa sa uitam ca exista o probabilitate, mai mare sau mai mica, de a avea o perceptie distorsionata a realitatii. Iar in astfel de cazuri putem genera efecte daca nu adverse cel putin stranii asupra celuilalt.

Si iata ca am atins de fapt scopul editorialului. Care era cel de a impartasi cu voi o lectie invatata luna asta: adevarul meu nu este intotdeauna adevarul altuia, iar uneori se poate dovedi chiar neadevarat. Fara ca asta sa il transforme intr-o minciuna pentru mine, pentru ca eu credeam in el in momentul in care l-am rostit. Iar definitia sinceritatii in asta consta pentru mine – a spune ceea ce crezi ca este adevarat. Perceptia celorlalti fata de ceea ce spui poate face uneori ca adevarul tau sa fie considerat minciuna sau poate chiar ipocrizie. Poate pentru ca ei stiu mai mult, poate pentru ca stiu mai putin sau poate pentru ca percep altfel decat tine.

Important este insa ca seara, cand mergem la culcare, sa nu ne fie rusine nici cu actiunile si nici cu sentimentele noastre din ziua respectiva. Daca putem obtine asta, inseamna ca suntem suficient de puternici sa depasim perceptia celorlalti si fie sa ne vedem de drumul nostru fie sa o luam de la capat daca simtim ca avem de schimbat ceva. Sa mai incercam o data (si poate inca o data) in relatiile noastre (bilaterale dar nu numai), pana cand reusim sa intelegem ceea ce este bine si pentru noi si pentru ceilalti. Sa recunoastem cand e cazul sa ne dam batuti si sa reinvestim energia in alte relatii care merita. Atunci cand si noi si 'ceilalti' invatam sa iesim mai puternici in urma acestor incercari repetate, cel mai probabil vom fi unul langa altul si data urmatoare si astfel vom dezvolta o relatie de durata. Daca nu, fiecare ne vom continua drumurile noastre separate, cu propriile lectii de viata (sau fara).

In incheiere, va spun cu sinceritate ca nu am avut de revelat nici un adevar astazi aici. Ce am cautat a fost sa impartasesc cu voi dilemele unui invatacel in ale vietii, intelepciunii batranesti, tactului si bunelor maniere, in urma contactului cu ceva culturi diferite de a noastra, intr-un secol in care comunicarea este din ce in ce mai haotica, mai nebuneasca. De orice fel, in orice directie ... comunicare sa fie.

Asa ca va las la final cu o ultima vorba romaneasca, ce reuneste invataturile mele in cea de a doua luna la Viena: ‚tacerea e de aur’.

Georgina