Sunday, July 3, 2011

Nehotarare

Motto: Martiriul este frecvent o forma de indecizie (in engleza “Endurance is frequently a form of indecision”) - Elizabeth Bibesco

Culmea nehotararii: sa ezit, sa nu ezit?...

Definitie (dexonline): lipsa de hotarare; ezitare, sovaiala, indoiala.

Pentru mine o culme personala e nehotararii s-a manifestat pe parcursul acestei dupa-amieze. Nu stiu daca sa public sau nu aceste randuri, pentru simplul motiv ca nu ma hotarasc ce sa scriu. Tind sa includ ganduri personale, care insa par prea personale si nu stiu daca blogul de fata este cadrul potrivit pentru astfel de ganduri. Nu ma hotarasc daca sa urmez un sir logic sau unul intuitiv. In fine, nu ma hotarasc nici macar daca sunt o persoana hotarata sau nehotarata – in general asa.

Prin urmare, voi incepe cu a incerca sa definesc ce reprezinta „nehotararea”, asa cum o percep de fapt la sfarsitul exercitiului de asta seara. Mai exact, paragrafele ce urmeaza au fost scrise la sfarsit, iar povestea din spate a fost declansatorul intregii scrieri. Incep sa ma simt precum acei autori descrisi in anii de liceu, despre care citeam ca sunt greu de urmarit pentru ca scrierile lor nu au nici o logica. Si nu ma hotarasc daca e bine sau rau.

Prima reactie ar fi intuitiva – nehotararea este un non-cuvant, dat de o negatie aplicata hotararii; ezitarea este mai clara, ea reflectand o stare; sovaiala si indoiala asemenea. Insa notiunea de „lipsa de hotarare” in sine nu pare sa existe in stare libera in viata de zi cu zi. In contradictie cu mottoul si culmea de mai sus, sensul subiectului de astazi ma eludeaza (cred ca tot romanul stie astazi sensul cuvantului „a eluda” de la primul nostru presedinte post-comunist; daca nu, il gasiti aici - http://dexonline.ro/definitie/eluda).

Pare paradoxal sa nu cred ca exista nehotarare, pentru ca simt ca o experimentez zilnic. Pai sa vedem: daca incerc sa definesc hotararea (ca sa inteleg ce este de fapt nehotararea), ajung la concluzia ca orice decid intra la categoria „hotarare”. A nu face ceva, a astepta sa treaca toamna pana ma hotarasc, a ignora alternativele - toate acestea sunt de fapt decizii.

Daca dau timpul inapoi pana la primul meu editorial (cel despre risc) constat ca nu mi s-a schimbat catusi de putin perceptia in ceea ce priveste indecizia. Mottoul de atunci spunea ca cei care nu risca nimic sunt de fapt cei care risca cel mai mult in viata. Risca sa nu afle niciodata „cum ar fi fost daca...” Lipsa de actiune este deci de fapt consecinta unei decizii. A nu lua o hotarare este sinonim cu hotararea de a amana o decizie. Si tot asa, pe principiul ce a fost mai intai (oul sau gaina...), as putea crea o spirala logica care leaga decizia si indecizia – una se trage din cealalta, dar se si declanseaza reciproc. Mai exact, fiecare decizie ma pune intr-o situatie noua, in care trebuie sa iau o alta decizie, asa ca viata imi pare a fi un lung sir de decizii si indecizii, unele mai ezitante decat celelalte.

Tot cautand prin arhiva, am gasit mottoul de la „libertate”, respectiv „o clipa, intre momentul in care ti se spune ceva si cel in care decizi cum reactionezi”. As putea sa extind aceeasi definitie si la nehotarare, insa atunci ar fi foarte dificil sa determin cat de lunga trebuie sa fie clipa ca sa disting intre „hotarare” si „nehotarare”. Asa ca prefer sa raman la concluzia ca nu exista, pentru simplul motiv ca atunci cand ma confrunt cu necesitatea unei decizii intotdeauna exista si varianta „las-o bai ca merge-asa”.

Si cu asta as putea spune ca am terminat ce am avut de spus astazi pe tema aleasa. Insa v-am spus deja ca asta e de fapt finalul, asa ca o sa primiti si povestea din spatele alegerii acestui cuvant.

A trecut mai bine de o luna de cand nu am mai scris. M-am bucurat de o scurta vacanta (1 saptamana), de cateva zile libere legate de ceva sarbatori religioase catolice, insa a fost in acelasi timp si o luna de munca intensa la birou. Situatii complexe si urgente (nimic nou de altfel), insa ceva mai multe decat de obicei. Peste asta s-au adaugat calatoriile (6 zboruri cu avionul si 2 drumuri de cate 3 ore cu trenul numai in iunie), asa ca banuiesc ca pot sa spun ca a fost o luna destul de obositoare. Printre altele, a trebuit sa impachetez o gramada de hartoage, pentru ca ne-am mutat birourile (in aceeasi cladire, insa oricum mi s-a oferit un prilej de curatenie – lucru foarte apreciat in cazul meu). Dar despre curatenia din perioada asta si despre impactul ei asupra gandurilor mele am scris mai mult pe blogul in engleza (v. http://egooutpeters.blogspot.com/2011/07/cleaning.html).

Pentru ca nu vreau sa dublez tematica, am sa va spun doar ca procesul intensiv de curatenie de la birou m-a dus inca o data cu gandul catre procesul de mutare de anul trecut. Si am realizat ca inca am o senzatie de tranzitie aici in Viena. Poate se datoreaza faptului ca petrec atat de mult timp pe drum, sau poate faptului ca merg destul de des acasa in week-end.

Cert este ca deseori ma simt ca un navetist. M-am obisnuit cu camere de hotel curate, cu paturi confortabile, insa goale si reci. Cineva m-a intrebat daca nu m-am plictisit de atatea calatorii, altcineva daca imi place cu adevarat sa calatoresc. Raspunsul la amandoua a fost „da – inca imi place, inca ma intriga, inca ma bucur de fiecare ora intr-un alt oras, alaturi de alti oameni, majoritatea deosebit de umani”. Inca ma simt ca un copil in clasele primare, invatand in fiecare zi lucruri noi, vazand in fiecare luna alte locuri, alte obiceiuri. Inca, inca, inca... Pe termen lung insa, recunosc ca nu pot face asta la nesfarsit. E o perioada care se masoara poate in luni sau poate in ani. Insa la fel ca si scoala primara, presupun ca imi va folosi la ceva in viata care urmeaza. Ce urmeaza insa... nu as sti sa va spun de pe acum.

Imi aduc aminte de interviul cu actualul sef, cand m-a intrebat unde ma imaginez peste 5 ani (intrebare despre care stiam ca e clasica, insa era prima data cand o auzeam personal). Primul lucru care mi-a venit pe buze a fost „Daca vrei sa-l faci pe Dumnezeu sa rada, spune-i ce planuri ai”, dupa care insa am spus cuminte: „Vreau sa fiu sanatoasa, fericita si apreciata (respectata)”. Nu a insistat. Insa saptamana asta, am povestit cuiva de asta si m-a intrebat daca acum am sau nu toate astea. Reactia imediata a fost sa zambesc si sa spun ca aproximativ da, dar asta nu ma opreste sa imi doresc sa le am si peste 5 ani.

Insa intrebarea asta m-a pus pe ganduri. M-a facut sa dau timpul inapoi la interviul cu pricina si sa realizez ca de fapt prin schimbarea locului de munca renuntam constient la doua din cele trei (fericirea si respectul pe care le aveam acasa), cu planul de a le redobandi aici, in timp. Sanatatea ar fi fost de fapt semnul de stabilitate – puntea peste ani (ma rog, un nivel rezonabil de sanatate, dupa cum spune vorba romaneasca „daca in fiecare zi ma doare in alt loc inseamna ca sunt sanatos...”).

Tocmai pentru ca munca de zi cu zi este atat de interesanta, iau fiecare zi la rand exact asa cum vine, fara sa ma gandesc foarte mult la viitor. Principiul de baza pe care mi l-a insuflat mama a fost ca trebuie sa ma straduiesc ca fiecare lucru pe care il fac, sa il fac cat pot eu de bine. Mesajul ei era ca daca faci lucrurile bine, vei fi apreciat si cautat pentru asta. Si vei avea satisfactia lucrului implinit si constiinta impacata ca ai facut tot ce ai putut. Cred ca spusele ei au contribuit foarte mult la faptul ca nu am vazut niciodata propria cariera ca pe o competitie cu cineva. Nici macar ca pe o prioritate in viata. De obicei munca era pentru mine o relatie care se dezvolta intre lucrul din fata mea si ambitia mea de a il face cat de bine ma pricep. Nu ma comparam cu altii care faceau acelasi lucru in alt fel. Ma uitam bineinteles catre cei pe care ii admiram, ca sa invat de la ei, sa „fur meserie”. Insa nu mi s-a intamplat sa invidiez pe cineva care facea altfel, pentru simplul motiv ca are rezultate mai bune, atunci cand acel „altfel” nu mi se potrivea. Imi vedeam de treaba mea si mergeam mai departe. Si undeva in subconstientul meu, exista mereu convingerea ca mama stie ce spune, ca in timp voi castiga recunoastere si respect pentru ceea ce fac.

Cea mai interesanta schimbare a fost cand mi-am asumat o functie intr-un domeniu relativ diferit, unde nu eram sigura ca voi face fata. Dintr-un instinct de conservare, inainte sa ma decid, mi-am intrebat seful de atunci daca intr-adevar ma crede capabila sa ma ridic la inaltimea asteptarilor pe noua pozitie. Raspunsul lui a fost atat de simplu, de parca mama era undeva in camera si ii soptea la ureche ce sa spuna: „ce stiu sigur e ca ai sa te straduiesti sa faci totul cat poti tu de bine; cred ca asta e suficient”.

Iata insa ca atunci cand am cateva zile libere (cum a fost luna trecuta), imi dau seama ca as putea parea nehotarata cu privire la viitorul meu in general. Astazi de dimineata cineva m-a intrebat pe email daca m-am hotarat sa raman definitiv aici. Suna ca o intrebare de complezenta si relativ retoric - un fel de confirmare a unei certitudini din partea celui care o formulase. Insa adevarul este ca la modul cel mai concret nu am nici cea mai vaga idee unde vreau sa fiu peste cinci ani.

Bineinteles ca gasesc pentru asta cea mai buna justificare din lume - aceea ca oricum nu am reusit niciodata sa planific cu adevarat lucrurile importante in plan personal. Am trait oarecum cu scopul de a raspunde cat mai fidel nevoilor declarate ale celor din jur. Nu am cautat niciodata singura de lucru, nu am mers la interviuri. Am avut intodeauna cv-ul actualizat si ingrijit, insa nu l-am trimis nimanui. L-am depus cuminte la departamentele de resurse umane pe masura ce mi se cerea. Asta nu inseamna ca am stat intr-un loc, pana acum am muncit pret de 13 ani, in 4 organizatii si 3 domenii diferite. Angajatorul l-am schimbat chiar de 5 ori – ultima data in cadrul aceleiasi organizatii. De cate ori am facut o schimbare, a urmat unei solicitari din partea cuiva, care declara suficient de convingator ca are nevoie de mine la noul loc, descria frumos provocarea si ma convingea ca e mult mai interesant decat ce faceam la momentul respectiv. Nu as putea spune nici ca sunt nestatornica (acolo unde am fost multumita am stat perioade lungi /4-5 ani), nici ca accept tot ce mi se ofera, pentru ca am mai si refuzat.

Viata a avut intotdeauna cursul ei, pe care nu prea l-am anticipat insa l-am urmat cuminte, si pana una-alta multumesc lui Dumnezeu ca m-a adus acolo unde sunt acum. Pe plan sentimental principiile de baza sunt cam aceleasi, as putea spune ca sunt de moda veche – prefer sa fiu aleasa decat sa aleg. Nu imi place directia ultra-feminista in care pare sa se mearga in prezent in societate; nu m-am obisnuit cu femeia care clasifica, invita si cucereste barbatii. Cred in procesul de selectie naturala, respectiv faptul ca daca un barbat nu are suficient curaj ca sa ma abordeze, nu va avea suficient curaj nici sa ramana alaturi de mine dupa ce ma cunoaste. Prin urmare cel care va imbatrani alaturi de mine va trebui sa fie suficient de puternic ca sa ma si tarasca putin – macar pana in pestera.

Revenind insa la introducerea pe care am scris-o de fapt la final: concluzia personala pe care o trag din cele de mai sus este ca nu sunt catusi de putin nehotarata, insa sunt obisnuita sa iau hotararile numai pe masura ce sunt necesare. Trebuie mai intai sa inteleg atat premizele cat si alternativele, pentru ca am nevoie sa ma bazez pe argumente atunci cand declansez o schimbare. Dupa care insa ascult si de intuitie, pentru ca logica poate sa ascunda multe capcane. Spun asta pentru ca rareori avem disponibile toate datele relevante pentru luarea unei decizii, insa nevoia de a lua decizia nu asteapta pana primim noi toate raspunsurile. Si atunci e nevoie de mijloace neconventionale ca sa analizezi ceea ce ai.

Modul acesta de actiune cred ca e evident atat in viata personala cat si la munca – nu ezit foarte mult cand e vorba de a decide, nu imi place incertitudinea, insa pun intrebari pana inteleg contextul in care e nevoie de decizie. Nu am probleme nici in a reveni asupra unei decizii - atunci cand aceasta e reversibila si contextul demonstreaza ca decizia initiala fie a plecat de la premize gresite, fie merge pe o cale gresita. Asta nu inseamna ca sunt inconstanta sau nehotarata, ci pur si simplu ca incerc sa reevaluez cat mai repede premisele atunci cand ceva se schimba. Iar daca e aplicat cu inteligenta si fermitate, genul acesta de proces de decizie se traduce de fapt in flexibilitate si adaptabilitate.

Si pentru ca iarasi m-am intins foarte mult, am sa va mai spun ceva scurt si am sa ma duc cuminte la culcare. Obisnuitul meu indemn la actiune – nu pot sa inchei fara el.

Indiferent ca e vorba de o hotarare activa sau pasiva (altfel spus „nehotarare”) pe care o aveti de luat in viata, incercati sa va focusati asupra consecintelor, sa vi le asumati si sa priviti inainte, catre urmatoarea intersectie care necesita o noua decizie. Nu incercati sa reclasificati propriile hotarari in „bune” sau „rele” in functie de consecinte. Personal nu cred ca exista hotarari bune sau rele, exista doar hotarari pur si simplu. Si consecinte bune sau rele. Faptul ca traim consecintele nu ne da dreptul sa judecam deciziile care au condus catre ele, insa ne obliga sa privim cu grija la urmatoarele alegeri pe care le facem. Va spun asta pentru ca nu vom putea ghici niciodata daca ce vedem noi „bun” sau „rau” pe moment este de fapt consecinta finala sau daca ordinea cosmica a evenimentelor conduce spre altceva in viitorul mai apropiat sau mai indepartat (clasicul exemplu cu batalia si razboiul). Nu putem sti daca o alta decizie, alternativa, ar fi putut declansa un alt set de consecinte, mai bune sau mai rele. Asumarea, acceptarea si privitul inainte reprezinta cea mai eficienta cale de rezolvare pentru orice potentiala eroare din trecut.

Mai multe detalii despre consecinte gasiti insa la http://georginapp.blogspot.com/2011/02/consecinta.html(astazi pare a fi ziua amintirilor...).

Va doresc o zi frumoasa, plina de hotarari intelepte – de orice fel ar fi ele, pasive sau active.

Georgina Popescu