Cozonacul de Craciun

Moto: Dragostea trece prin stomac. (spusa batraneasca, la care as adauga ca trece si prin toata zona ORL si din pacate prin creier daca el exista intre cele doua urechi).

Dedicatie: surorii mele; stie ea de ce.


Luna asta am recitit editorialele mele mai vechi de Craciun, pur si simplu ca sa imi intru in spirit (daca se poate spune asa). Mi s-au parut dragute, insa am sa fiu sincera cu voi - anul asta nu am gasit intrarea catre starea aceea care ma bantuie de obicei de Craciun. Respectiv alergatura nebuneasca dar entuziasta dupa cadouri, dupa lucruri frumoase de agatat pe peste tot (usi, pereti, una-alta...), dupa bunatati de toate felurile.

Culmea este ca nu am omis catusi de putin sa prestez activitatile respective (mai putin agatatul...), insa le-am facut precum o asistenta personala bine organizata, cu un zambet pe buze si cu o detasare neobisnuita.

Traiesc o senzatie de neliniste linistita (sau invers, de liniste nelinistita) care se asociaza de obicei cu o alegere importanta, care e de natura sa aduca o imbunatatire in calitatea fericirii mele. Poate parea o formulare ciudata, insa am ajuns de multa vreme la concluzia ca sunt o persoana fericita de felul meu, imi iubesc viata oricat ar fi ea de plictisitoare sau nebuneasca (e de ambele feluri - oarecum alternativ). Insa calitatea fericirii mele variaza in timp. Uneori sunt oarecum fericita, alteori extraordinar de fericita, uneori ciudat de fericita alteori stupid de fericita si tot asa. Uneori sufar de o fericire relaxata si plictisitoare, alteori de una energizanta si plina de adrenalina. Uneori sunt fericita ca invat si inteleg lucruri, alteori ma consider fericita in ignoranta mea. Uneori sunt fericita ca sunt puternica si independenta, alteori pentru ca sunt slaba si fara aparare. Si tot asa - cred ca ati prins ideea.

Zilele astea sunt fericita pentru ca traiesc senzatia ca sunt aproape de a depasi o perioada destul de lunga de tensiune interna. In cazul meu tensiunea de genul asta are de obicei varii cauze potentiale. Una ar fi teama de necunoscut, dublata de obicei de o scenarita cronica, ca deh... imaginatia nu stie niciodata cand sa se opreasca. Alta ar fi nehotararea, despre care nu elaborez, ca am scris un editorial intreg. O alta cauza poate fi clasicul conflict intre inima si creier, ratiune si simtire, datorie si onoare, satisfactie si frustrare. De cate ori un picior tinde sa o ia intr-o parte si celalalt in alta, exista doua efecte previzibile: tensiunea interna sau spagatul.

Revenind la fericirea curenta, ea exista de cateva zile si se instaleaza din ce in ce mai confortabil. Din punct de vedere calitativ se inscrie in categoria matura, pasiva si relaxata, dar in acelasi timp anticipativa - nu va spun ce anticipeaza; in nici un caz sfarsitul lumii, deci nu sunt motive de ingrijorare.

Si uite-asa, dintr-un exces de generozitate, m-am gandit sa impartasesc astazi cu voi ceva cu totul special. O reteta de familie cu specific romanesc. Desi astazi nici nu imi daduse prin gand sa scriu vreun editorial, imediat ce m-am asezat la calculator am realizat ca un lucru este garantat a ma introduce anual in spiritul Craciunian. Si m-am gandit ca fiecare dintre voi poate sa-l incerce in propria casa. Lumea spune ca il fac bun. Cozonacul adica.

Pregatirea cozonacului incepe de fiecare data cu cateva zile inainte de episodul binecunoscut al framantatului, cu dimensionarea evenimentului, respectiv: cati cozonaci ne propunem sa facem anul asta? Exista doua variante de baza - aceea de a organiza o donatie generoasa (familie si amici) sau de a 'sta in familie'.

Ceea ce trebuie sa stiti este ca dintr-un kilogram de faina va ies cam 3-4 cozonaci.

Ceea ce urmeaza nu este o reteta ci un fel de ritual. Mai exact, pe partea de 'cantitate' datele nu sunt foarte exacte (pentru ca exista cozonaci economici si cozonaci destrabalati), insa etapele de mai jos sunt oarecum indispensabile nasterii unui cozonac de suflet. Genul asta de 'reteta' l-au replicat pana acum doua prietene si le-a iesit.

Sa incepem. Vom exemplifica pe un kilogram de faina. Pentru cantitati suplimentare e suficient sa inmultiti precum in clasele primare (numai ingredientele, nu si componentele campului de lucru...).


Etapa 1 - inventar ingrediente:

1 kg faina (plus rezerva la indemana pentru masa de lucru); ideal este sa o cerneti intr-un lighenas cu o seara inainte, ca sa 'respire';
300-350g zahar (plus rezerva pentru forme); preferabil alb, e mai nesanatos, deci mai gustos;
Cate oua?... asta e discutabil... in orice caz 6+ (8, 10...) - depinde atat de marime cat si (mai ales) de culoare; cele de gaina naturala sunt cele mai bune;
Drojdie - eu o prefer uscata; scrie pe pachete dozajul vs. cantitatea de faina;
500 ml lapte;
1 pachet de unt (200-250g);
1 strop de sare (sa nu uitati de asta!), se presara peste galbenusuri;
Vanilie (de preferinta baton pentru lapte, pudra pentru umplutura);
Coaja de lamaie, optional si de portocala;
Scortisoara (baton pentru lapte, pudra pentru umplutura)
Nuca - 500+ g; se pot face fel de fel de variatii - rahat (cu cacao e excelent), crema de ciocolata, magiun (autentic) de prune;
Cacao
Ulei de floarea soarelui - e optional, se tine la indemana pe masa de lucru - pentru orice eventualitate.


Etapa 2 - pregatirea campului de lucru:

o zona (masa) pe care lucrati; daca masa are rol de planseta e super, daca nu, va trebuie si o planseta
un facalet (sau sucitor, depinde din ce regiune va trageti)
o zona (masa) pe care sa puneti cozonacii la crescut (nu e problema daca sunt in camere diferite, doar sa va asigurati ca sunt bine incalzite si nu e curent la nici o locatie)
un scaun pe care sa framantati (tip taburet, nu avem nevoie de spatar la eveniment...)
un lighenas (in care va spuneam ca e bine sa cerneti 1 kg de faina in seara precedenta), care va sta pe scaun
varii recipiente pentru varii parti componente, respectiv: un ibric mic pentru apa, un castronel pentru galbenusuri, un castron pentru albusuri, unul mai mare pentru amestecat nuca, un vas unde topiti untul, o ulcica unde incalziti laptele.
servete de hartie din belsug
sort de bucatarie
sticla de ulei de floarea soarelui (la indemana - doar in caz ca e nevoie); de masline nu merge!
vreo doua linguri - de lemn! (sa fie...)
un cutit foarte lat (de tipul celui cu care se taie torturile)
o pensula subtire (adica nu stufoasa) si lata. Exista unele speciale pentru bucatarie (mai nou din silicon); pensula de vopsit parul poate fi o varianta de succes, dar in cazul asta sa fie noua si sa nu o folositi alternativ...
tavi pentru copt
hartie pentru copt
ceas sau cronometru
aragaz, cu cuptor (era sa uit -nu merge la microunde!)

Note importante:
daca lucrati pe o suprafata dificil de spalat (pe jos ma refer), e bine sa puneti o fata de masa veche sub taburet, inainte sa incepeti. o sa intelegeti de ce...
daca aveti par lung legati-l bine de tot (puteti sa va puneti si o bentita lata, ca nu exista nimic mai neplacut decat un fir de par care permite identificarea ADN a bucatarului).
spalati-va mainile

Daca lucrati in familie (tandem) e mai usor si mai distractiv, pentru ca o persoana framanta si alta ajuta (toarna, tine, aduce, sterge,...). Daca sunt mai multe "alte" persoane este important sa nu stea in drum si doar sa organizeze ambientul in directia motivarii pozitive a creatorilor de cozonac. Mai jos e redata varianta 'solo', din motive de dificultate. Varianta duo e cea mai simpla, cea de 3+ deja necesita un serial.


Etapa 3 - pregatirea partilor componente

In ulcica se pun laptele, zaharul cu aromele (baton de vanilie, baton de scortisoara, coaja de lamaie - fie de la o lamaie rasa, fie plicuri din comert), se amesteca bine sa se topeasca zaharul si se lasa la incalzit. Nu e nevoie sa fiarba; daca fierbe insa e bine sa il lasati apoi sa se mai racoreasca (cca. jumatate de ora).
In ibricul cel mic se fierbe apa (apropos, cat lucrati la cozonac e bine sa aveti la indemana apa fierbinte pe aragaz).
Se pune untul la topit.
Se separa albusurile de galbenusuri, peste galbenusuri se presara praful de sare. Albusurile se separa si ele mai departe - 2 tinem pentru ornat, restul pentru umplutura.


Etapa 4 - distractia

Cand consideram ca toate sunt numai bune de inceput (apa din ibric e in clocot, celelalte elemente topite si caldute - nu fierte!), le aducem pe masa de lucru langa galbenusuri, sticla de ulei (cu dopul scos in varianta solo!) si servetele de hartie. Indepartam de pe masa de lucru tot ce nu ne trebuie si privim inca o data cu atentie in jur - trebuie sa avem cale libera in orice moment catre trei accesorii indispensabile - chiuveta, cosul de gunoi si aragazul.

Luam (de coada!) una din linguri, cu care cream o mini-gaura intr-o parte a muntelui de faina. Turnam un strop de apa clocotita in mini-gaura si amestecam cu lingura (prin strop se intelege orice intre 2-3 linguri si jumatate de canuta de cafea, dupa cum ne tremura mana - mai tare sau mai putin). Punem ibricul cu restul de apa inapoi pe aragaz si ne gandim ca apa din el o sa stea suficient de fierbinte sa ne ajute mai tarziu daca e nevoie.

Drojdia se pune direct in faina (cea uscata). Cu cealalta e mai complicat, in sensul ca se dizolva in apa calduta (putina, cat sa o dizolve), usor, cu mana. Si se toarna intr-o alta mini-gaura creata cu lingura de lemn in faina.
Luam laptele si il varsam fie gradual (in 2-3 reprize) fie pe tot deodata (dupa cum ne spune cheful, inspiratia sau timpul alocat). Depunem ulcica direct la chiuveta. Amestecam cu incredere intai cu lingura, cel mai probabil pret de ceva secunde sau poate minute, pana cand ni se supra-incinge muschiul principal amestecator; moment in care aruncam lingura in chiuveta si bagam manutele la aparat, activand cu totul alte grupe de muschi (framantatoare). Se produce o relaxare aproape imediata.

Adaugam galbenusurile (si decartam castronul ... ati ghicit - la chiuveta!) si continuam sa framantam. Situatia devine cleioasa si mainile noastre nu se mai disting din masa amorfa din lighean, moment in care ne straduim sa extragem una din ele, astfel incat sa putem incepe sa turnam untul topit (aici o sa va doriti ca recipientul sa aiba coada...). Asta e musai sa fie adaugat gradual. Putin cate putin, fiind acel ingredient-minune care ne ajuta sa ne desprindem de situatia cleioasa in care am intrat (cu buna stiinta!). In principiu daca framantatorul nu se panicheaza, nu e nevoie sa adaugam faina in procesul de dezlipire, ca untul isi face treaba. Daca insa e cazul (situatia se prezinta prea moale), e bine sa mai prafuim putina faina ca sa ne salvam. Daca situatia e prea tare, apelam la apa calda de pe aragaz. Daca am ramas fara unt, putem interveni in-extremis cu putin ulei. Ideea insa e ca dezlipirea finala nu are de-a face cu faina, ci cu grasimea.

Cand lucram cu coca, orice este permis. Tranta, palme, inghiontiri, aruncarea de la inaltime inapoi in lighean etc. Banuiesc ca bunicile se luptau cu aluatul cel putin 15-20 minute, insa marturisesc ca eu n-am rezistat niciodata atat. Si totusi a crescut (minunile E-urilor contemporane - de la agenti de afanare la drojdie orice explicatie pare plauzibila). In final, cand ne hotaram sa il lasam sa se odihneasca si sa faca ce face el mai bine (sa creasca), e bine sa ne jucam cu faina - o ploaie usoara pe fundul ligheanului (pe sub coca), un pic deasupra si e gata.

Nu stiu de cat ajutor e ultimul gest inainte de a lasa aluatul la crescut, insa in familia mea ultimele 5 ghionturi se dau in forma de cruce - catre cele patru puncte cardinale si unul hotarat la mijloc. Daca la ultimul ghiont coca raspunde obraznica sarind inapoi inseamna ca e bine, o putem lasa in pace o vreme.

O lasam la crescut oricat intre o ora si 2-3, cu conditia sa o plasam in mijlocul mesei daca nu o vizitam frecvent (ca daca nu are loc destul e posibil sa creasca de jur imprejurul lighenasului -ma rog, depinde ce intelege fiecare prin lighenas...).

Daca nu ati rasnit nuca din seara dinainte, acum e un prilej bun sa o faceti. De asemenea e cazul sa pregatiti tavile (daca nu le-ati pregatit) si sa reorganizati campul de lucru pentru faza urmatoare - pusul in forme.

Umplutura cu nuca in reteta noastra se pregateste dupa gust - un mix de nuca (aha!) cu zahar, scortisoara, cacao, albusuri de ou (cele separate mai devreme, mai putin doua), ceva lapte (daca e prea 'uscata'), esenta de rom. Consistenta trebuie sa fie suficient de tare incat sa nu impiedice coca sa creasca, insa suficient de moale incat sa se poata intinde pe coca (v-am spart aici!).

Alte tipuri de umplutura trebuie sa fie de aceeasi textura (daca puneti crema de ciocolata nu o scoateti din frigider, ci dintr-un vas cu apa calduta...). Magiunul este natural creat pentru asa o destinatie, iar rahatul... nu trebuie topit, ci doar taiat in bucatele. Lokum de vanilie sau cacao sunt optime - se pot amesteca in umplutura de nuca sau se pot adauga peste cea de ciocolata. Peste magiun se poate presara un pic de nuca sau biscuite rasnit - daca e prea moale.

Intre timp ne putem face de lucru la chiuveta, ca sa tinem dezastrul sub control.

Daca dupa o ora-doua coca a crescut suficient (adica macar s-a dublat in volum), putem sa ne apucam de treaba. Daca nu a crescut, exista doua optiuni - o mai lasam vreo ora sau ne ducem si ne cumparam cozonac. Daca dupa doua-trei ore e tot mica, optiunea unu dispare.

Cu coca crescuta mergem inainte. O impartim in trei sau patru. Presaram putina faina pe masa (sau planseta), luam sucitorul si incepem sa o intindem. Personal prefer varianta lunga (cam de 2.2 ori lungimea tavii) si nu foarte lata, ca sa il impletesc frumos. Exista si varianta nu foarte lung (cat lungimea tavii) si ceva mai lat. Prima optiune e mai dificila pe planseta si depinde oricum de lungimea mesei pe care lucram. Se distribuie umplutura frumos (aici intervine cutitul lat, apucat tot de coada) pe toata suprafata (fara a supraincarca coca), apoi se ruleaza (in sensul mentinerii umpluturii in interior!...). In varianta lunga ruloul rezultat se indoaie la mijloc si se impleteste (pe model de impletire in doua).

Daca vrem sa ne dam mari, putem sa luam o forma rotunda maaare (sau o cratita rotunda maaare) si sa "impletim" mai multi cozonaci unul cu altul, plasandu-i in forma mare. Ca prezentare arata bestial si se pot amesteca optiuni diferite de umplutura (nuca, cioco, rahat).

Se aseaza frumos in tavi si se mai lasa sa creasca (una sau doua ore). Cand se prezinta suficient de bine crescuti, se pregateste cuptorul (e bine sa il incingeti inainte sa introduceti primii cozonaci) si albusul de ou. Respectiv se bate bine si se intinde cu pensula speciala pe cozonacii cei mai crescuti, dupa care se presara zahar tos si se baga la cuptor. Atentie: operatiunea asta se face numai pe cozonacii care incap la o runda de coacere, nu pe toti. Pentru ca daca nu ii bagati la cuptor imediat dupa ce ati pus sclipiciul pe ei, se lasa. Daca ne jucam cu varii umpluturi, e bine sa marcam si cozonacii ca sa stim ce avem in fiecare (cei cu nuca arata frumos daca poarta si niste jumatati pe deasupra, pentru ceilalti fiti inventivi).


Am ajuns la etapa 5: coacerea.

Se face in cuptor, nu prea avem cum sa mai intervenim de aici incolo. Si e bine sa nu intervenim, adica sa nu deschidem usa cuptorului cel putin pentru 20-30 minute. Coacerea se face la foc potrivit, care nu am idee catusi de putin cat inseamna in temperaturi. Banuiesc ca pe la 160-180 grade, insa pe sistemele astea moderne ma mai joc la butoane in sensul reducerii temperaturii daca vad ca se maroneste prea repede (ca inseamna ca mijlocul ramane crud si nu imi place coaja arsa). In principiu un cozonac decent are nevoie de circa 40 minute ca sa fie pe gustul meu. Pe vremuri era nevoie sa ii "intoarcem" dupa 20-30 minute, daca nu se coceau suficient de uniform. Testul cu scobitoarea se poate face si el (intepam cozonacul sa vedem daca se lipeste ceva de lemnisor sau ramane perfect uscat), insa daca nu tineti temperatura prea sus, culoarea exterioara va fi suficienta sa va spuna daca e gata. Maroniu deschis.


Etapa 6: mirosul de Craciun.


Etapa 7: degustarea - cu vin rosu.


Etapa 8: vin colindatorii si va jupoaie de nuci, covrigi, bomboane, bani.


Pentru ca ma indoiesc ca multa lume a ajuns pana aici, nu am sa mai trag nici o concluzie astazi. Sau poate una: de ce sa alocam o zi unei astfel de activitati in loc sa cumparam gata facuti? Argumentele ar fi ca e mai bun si ca mirosul din casa este de neinlocuit, ca e foarte interesant sa descoperi cate idei iti pot veni in timpul activitatii respective, dar si cat de usor uiti de toate problemele de serviciu. In fine, ca marcheaza un eveniment de familie si te face sa simti ca traiesti. Fericit. Pentru ca uitam sa mentionez un ingredient esential: dragostea si buna dispozitie.


Craciun Fericit si ... sa va creasca intr-o ora cat altora in doua!
(cozonacii bineinteles!...)

Imbratisari calduroase,
Georgina Popescu

NOI

Motto: Fie sa ti se implineasca ceea ce iti doresti!
(Vechi blestem chinezesc)


Astazi am mers la vot. Din nou.

Alaltaieri am fost in vizita la o batrana doamna, care se spune ca ma ajuta sa imi mentin echilibrul mental. Asta daca e sa ma iau dupa ultimele recomandari ale specialistilor. Care specialisti? Pai... cei care le stiu pe toate din studii britanice si sondaje. Cati? Fara numar...

(nota: ca sa nu credeti ca am luat-o razna, am citit ca daca petrecem cateva ore pe saptamana cu persoane peste 70 ani si cu persoane sub 10, se intampla ca aura sau energia sau oaresce imaterial din NOI devine mai normal, mai rational, mai echilibrat decat daca (ati ghicit!) nu petrecem acest timp alaturi de cei care se afla la inceputul sau spre sfarsitul vietii unui individ)

Trecand peste utilitatea demonstrata stiintific, de fapt imi face placere sa o vizitez pe doamna respectiva, pentru simplul motiv ca mi-e draga si e plina de povesti. La plecare m-a conjurat sa nu cumva sa las duminica asta sa treaca fara sa imi indeplinesc datoria civica, aceea de a ma duce sa votez "anti-xxx" (nu am sa mentionez aici impotriva caruia dintre zmeii scenei politice contemporane romanesti ma ruga sa ma exprim). Mi s-a parut foarte interesant sa primesc un astfel de indemn in conditiile in care nici macar nu am discutat pana acum cu ea ce preferinte politice am. Probabil este evident ca nu prea mai am defel, insa doamna a simtit nevoia sa isi faca datoria si sa ma convinga in ante-ajun de alegeri sa nu las 'raul' sa invinga - fiecare vot conteaza. Oare asa sa fie?...

Cumnatul meu s-a trezit ieri dimineata citand din Caragiale - 'eu cu cine votez?' Nu era turmentat catusi de putin, asa ca intrebarea mi s-a parut legitima. De altfel a incheiat ziua de ieri postand pe blogul sau (blog de fotograf in conditii normale) aceasta dilema. Si nu e singurul care isi punea intrebarea asta in colegiul nostru electoral (daca nu ma credeti, cititi si aici).

Una peste alta mi-am dat seama ca si anul acesta, ca de altfel aproape mereu in ultimii 20 ani, romanul se duce la urna din spirit de Gica Contra. Turma s-a fumat de multa vreme... Inca o legislatura pentru care nu alegem ceva (program sau ideologie), ci incercam sa evitam altceva. Mai rau este ca nici macar nu incercam sa evitam altceva, ci pe altcineva. Judecam oamenii dupa fel de fel de povesti, crezand cand ce zice unul, cand ce zice altul - turnatorii despre odiosi sau odioase. Probabil ca daca i-am cunoaste pe respectivii (respectivele) in viata de zi cu zi am descoperi ca au numai un cap pe umeri, doi ochi si o gura. Si ca gresesc cu frecvente mai mici sau mai mari. Campaniile electorale insa se intrec doar in a evidentia paiele din ochii celorlalti. Cel care reuseste sa dea foc la cat mai multe, la final iese castigator.

A sosit si ziua de astazi. Am votat. Nu va spun cu cine, pentru ca oricum nu cred ca mai conteaza zilele astea. Simt ca aproape toti candidatii actuali sunt doar niste actori in scenariul aceleiasi Nemuritoare Odioase Intrigi (prescurtat - 'NOI').

In timp ce ma pregateam de vot, ma intrebam daca e cazul sa ii judecam atat de aspru. Si ei au familii, prieteni si dusmani - la fel ca NOI toti ceilalti. Si ei fac ceea ce considera ca este mai bine pentru familia si prietenii lor - la fel ca NOI toti ceilalti. Si ei imbatranesc si se imbolnavesc - la fel ca NOI toti ceilalti. Si ei se intorc singuri in pamant - la fel ca NOI toti ceilalti.

Unde suntem atunci diferiti? Prima ipoteza ar fi legata de constiinta si etica sociala. Sunt insa sigura ca majoritatea dorm linistiti. Pentru ca altfel nu ar rezista atat de mult pe scena politica cu ochii proaspeti si zambetul mereu pe buze. Asta inseamna ca sunt impacati cu propria constiinta si pentru asta pot exista doua explicatii - fie nu au avut asa ceva de la bun inceput, fie si-au gasit scuze si justificari rationale pentru tot ceea ce au facut de-a lungul timpului. La fel ca NOI toti ceilalti.

A doua ipoteza ar fi ca ceva este in neregula cu meseria de politician ca atare. Insa si aici e greu de judecat unitar. Pentru fiecare meserie trebuie sa ai vocatie, capacitate intelectuala (si emotionala) si o serie de calificari - asta daca vrei sa o practici la adevarata ei valoare si sa avansezi in cariera. Pentru ca nu toti medicii sunt vindecatori (nici invers...), nu toti juristii sunt avocati sau judecatori, nu toti actorii sunt emeriti, nu toti profesorii sunt pedagogi, nu toti cercetatorii primesc Premiul Nobel. Dar pe de alta parte nici nu sunt toti politistii prosti, toate actritele curve si toti politicienii corupti. Prin urmare, nici din punct de vedere al meseriei nu reusesc tocmai bine sa depistez unde suntem diferiti - omul sfinteste locul in toate situatiile, iar politicianul isi face meseria asa cum o intelege el mai bine.

Iata ca am ajuns la ipoteza a treia -un mix intre cele de mai sus. Etica profesionala. Cred ca exista o ruptura undeva in fisa postului. In definirea asteptarilor, descrierea clara a obiectivelor de indeplinit, reglementarea si controlul meseriei de politician. Exista ceva eforturi in directia respectiva, de la definirea unor criterii de calificare de baza la cea a incompatibilitatilor. Insa ce continua sa se repete de la an la an este circul din perioada electorala in care fiecare poate sa promita (scuzati expresia!) ce vrea muschiul lui, insa nu se comite sa livreze nimic. Si peste patru ani exista multiple scuze pentru nereusite. In acelasi timp, terminologia este ca alesii primesc un 'mandat' legislativ (sau administrativ daca e vorba de alesii locali). Ceea ce este fundamental fals. Ei nu primesc un mandat, ci numai o pozitie si oportunitati sa faca ce vor cu pozitia respectiva. Este ca si cum ai da pe mana unui adolescent un avion plin cu pasageri, dupa un simplu instructaj de zbor, fara sa ii spui unde trebuie sa ajunga, in cat timp si pe ce ruta. Si te minunezi ca il infige in primul deal mai inalt.

Haideti sa inventam un sistem utopic pentru un viitor imaginar. Ce ati spune de un organism independent, ceva ca o comisie formata din oameni de seama din comunitatea romaneasca (de baza juristi si economisti / teoreticieni si practicieni, iar in functie de prioritati si alti specialisti - medicina si educatie in zilele noastre). De ce juristi si economisti? Deoarece functiunile de baza ale alesilor sunt legislative si bugetare. Membrii acestui organism independent ar trebui sa se afle in afara sferelor de influenta si de conflict de interese cu clasa politica, si ar avea sarcina de a evalua periodic indeplinirea mandatelor alesilor poporului. Nu imi spuneti ca este imposibil, intrucat avem destule personalitati de calibru (in tara si in strainatate) care ar putea raspunde prezent la o astfel de mobilizare. Comisia ar avea o viata mai lunga decat mandatele politicienilor, oarecum pe principiul institutiei Guvernatorului BNR.

Cum ar functiona asta? Fiecare partid si candidat ar prezenta inainte de campania electorala o platforma politica angajanta, care urmeaza a se transforma in mandat cu sarcini clare in caz de castig. Tot inainte de campania electorala, aceste programe ar trebui analizate de catre comisia independenta respectiva. Campania ar trebui sa debuteze cu o forma de 'interviu public' al Comisiei cu principalele partide (si candidati!) pe marginea acestor platforme, ca sa inteleaga alegatorul mai intai cam ce planuiesc partidele respective sa faca in caz ca primesc mandat. Abia dupa asta s-ar declara deschisa campania pe principii de marketing, care insa ar putea include amenzi usturatoare daca cei care candideaza s-ar lansa in afirmatii mincinoase in comparatie cu platforma oficiala (Comisia ar putea veghea si la asta).

O intrebare fireasca ar fi de ce sa mai inventam o comisie. Am sa va spun. Pentru ca ceea ce trebuie sa faca alesii nostri nu este sa faca frumos la electorat. Ei trebuie de fapt sa gestioneze o tara.

In cariera mea am invatat ca indiferent cat de clar as preciza colegilor de la Resurse Umane criteriile de selectie pentru un viitor angajat, ei nu vor reusi niciodata sa conduca un interviu de specialitate cu nici un candidat. Iar din lista scurta pe care o prezinta pentru interviu factorilor de decizie, uneori nu se poate alege nici un candidat suficient de calificat sa primeasca postul. Asa ca bietii oameni de la personal trebuie sa o ia de la capat cu recrutarea si cu formarea de liste scurte pana gasim unul (una) care sa se potriveasca cerintelor. Iar minciuna (sau cel putin exagerarea) in cv sunt sporturi nationale strans legate de natura umana.

Stiu ca in sistemul democratic nu e atat de simplu. Se presupune ca fiecare partid parcurge aceasta etapa eliminatorie cu fiecare candidat pe care il propune. Insa dupa rezultatele ultimilor ani, am vazut pe pielea noastra ca nu se intampla asa. Si atunci mi se pare firesc sa ii supunem colectiv (ca partid) si individual (candidati) unor interviuri de specialitate. La fel cum avocatii dau examen de intrare in barou, medicii aplica pentru supra-specializari, directorii executivi din banci sunt audiati de BNR si asa mai departe. La urma urmei calitatea de parlamentar este o supra-specializare, prin care iau pe umerii lor soarta a 19 milioane (sau cati mai suntem pe ici pe colo).

Un mare pas in directia corecta ar fi demararea procedurilor pentru a trece la legislativ unicameral, cu mai putini salariati pe statele de plata. Ni s-ar demonstra astfel ca se tine cont de vointa poporului roman, exprimata prin referendum de peste trei ani. Mai putini si mai capabili, mai responsabili si mai motivati sa isi faca meseria, sa isi indeplineasca mandatul pentru care sunt alesi. Iata o provocare directa pentru cei care vor castiga astazi.

Restul pare utopic? Probabil. Insa, desi poate nu se resimte suficient de acut, de la ultimele alegeri s-au schimbat multe atat in viata noastra cat si in cea a alesilor nostri. Europa si lumea intreaga ne priveste, ne judeca si ne penalizeaza.

Pana in 2008 era relativ simplu si sa guvernezi si sa furi, de la un Praslea ce crestea intr-o zi cat altii intr-un an. Era suficienta mancare sa se indestuleze totii mesenii de la marea masa politica. Iata insa ca atat in Europa cat si in general in lume incep sa se rationalizeze resursele. Nici noi nu scapam de evolutia asta. Mai intai investitiile, apoi gazul, zaharul, uleiul, chiar si painea... Mare lucru! (o sa spuna cei care isi amintesc de anii '80, pe care i-am traversat cu ratie si cu cartela). Am mai trait noi asa ceva si iata ca am supravietuit.

NOI da!... Insa conducatorii de atunci? Cei din linia intai au fost schimbati - cei vechi sacrificati de catre cei NOI, pe altarul celor inraiti de foame. Rabdarea are limite, iar foamea naste eroi (indiferent ca vorbim de foamea de hrana, de libertate, de respect, de dragoste, de statut si asa mai departe). Foamea impinge omul catre actiuni nebanuite. Uneori nesabuite. Nevoia naste inventii, dar disperarea naste revolutii.

Din perspectiva alegerilor de astazi am sa va spun ceva. 'EI' nu sunt altc(in)eva decat 'NOI'. NOI ajunsi la putere. NOI i-am votat, noi i-am creat, noi ii mentinem in forma in care prospera in ziua de astazi. Campania electorala este o forma stiintifica de a da poporului raspunsurile pe care si le doreste. Tehnicile manipularii se invata la scoli de psihologie sociala si de inalte studii administrative si politice. Manipularea este insa bivalenta - ei pe NOI, dar si NOI pe ei.

Daca poporul isi doreste sa creada ca totul este bine, ca altcineva va avea grija de slujba si de pensia sa, de educatia si de sansa viitorului copiilor sai, atunci asta va primi. O promisiune oarba, nefundamentata si mincinoasa. Daca poporul isi doreste sa auda ca are nenumarate drepturi si nici un fel de obligatii, ca libertatea inseamna distractie si plimbari in strainantate, masini si plasme, case de vacanta si piscine (si credite cu gaj pe vietile urmasilor urmasilor care or sa le plateasca), atunci exact asta va primi. Si... sa ne fereasca Dumnezeu de vom primi ceea ce ne dorim.

Mai are romanul o vorba: 'fiecare pasare pe limba ei piere'.

Comicul situatiei este ca si politicienii care au participat astazi la alegeri in calitate de candidati trebuie sa isi asume ce si-au dorit. Castigatorii de astazi nu vor mai avea inainte o cale de lapte si miere, ci una de munca si sudoare. In ipoteza in care isi doresc sa supravietuiasca, impreuna cu NOI, cei ce i-am votat, intr-o Noua Ordine Interumana (tot NOI... insa ceva mai buni).

Iar daca va fi sa fie altfel, nici sa nu va enervati si nici sa nu va mirati atunci cand... ne vom reintalni aici peste patru ani, sa votam din nou impotriva celor ce ne vor reprezenta din nou pe NOI, cei din 2016.

O legislatura minunata va doresc!
Georgina Popescu

PRIETENIE

Motto: „A iti dezvalui propriile cusururi in fata unui prieten este o dovada de mare incredere; una si mai mare insa este sa le dezvalui pe ale lui.”
Benjamin Franklin


In ultima vreme spun foarte frecvent‚la revedere’, desi am in acelasi timp o senzatie de incertitudine legata de posibilitatea revederii cu cei carora le spun asta. Pentru ca drumurile ma poarta catre diverse destinatii, unde e posibil sa revin insa e la fel de posibil sa nu mai revin. Sau sa nu o fac suficient de curand incat sa pot spera ca voi regasi aceiasi oameni in acelasi loc.

Imi amintesc multe spuse intelepte despre oameni care vin si pleaca in jurul nostru, care ne marcheaza mai mult sau putin destinul, ne modeleaza in anumite directii personalitatea, chiar daca uneori petrecem foarte putin timp in compania lor. Deseori resimtim simpatii sau antipatii cu destul de multa intensitate, care nu depind in mod necesar de durata expunerii fata de persoanele respective.

Unele despartiri ni le dorim si le asteptam ca pe o eliberare, altele ne sperie si ne dor, ajungand sa ne dorim revederea inca inainte de a apuca sa spunem cele doua cuvinte magice – ‚la revedere’. Indiferent ca e vorba de parteneri, de prieteni sau de familie, departarea fizica pur si simplu doare. Si pentru ca sunt o fiinta foarte vizuala, ma gandesc ca exista explicatii pitoresti pentru asta.

As putea spune ca e dovedit empiric ca omul e compus din doua elemente de baza - materie si spirit. Nu am de gand sa explorez posibilitate ca cele doua parti componente sa existe pentru o vreme in stare separata si independent una de cealalta. De asemenea sper ca abordarea mea simplista sa nu genereze polemici cu privire la terminologie printre specialisti (de genul nuantelor intre spirit, suflet, aura, etc –banuiesc ca sunt notiuni foarte diferite, insa recunosc ca nu am investigat chestiunea, asa ca voi folosi o reprezentare la fel de banala ca tabloul pictat de un elev de scoala primara).

Unde vreau sa ajung? La o paralela relativ simpla. Atunci cand se rupe ceva din partea materiala a fiintei noastre, reactia normala si imediata este durerea fizica. Daca cineva ne scoate o masea, ne smulge o unghie, ne da o gaura in ureche sau ne taie un deget - ne cam doare!... Operatiile se fac sub anestezie, insa cand se duce efectul anesteziei, incepem sa resimtim si efectele. Pentru cata vreme? De obicei cam pana ne trece.

Pe de alta parte, cand vorbim de partea spirituala a fiintei noastre, ea pluteste bine-mersi in jurul nostru, se dezvolta atat independent cat si in functie de celelalte fiinte din jur (poate ca e de folos sa recititi si http://georginapp.blogspot.co.at/2011/02/valoarea-sufletului.html ).

Aud deseori despre vampiri energetici, despre compatibilitate si incompatibilitate, despre chimie, atractie si asa mai departe. Pot sa imi imaginez cu usurinta asta si in culori – fel de fel de aure care interactioneaza, se amesteca, sa imbratiseaza sau se iau la pumni. Daca interactiunea e de scurta durata, banuiesc ca se pipaie sau se miros, se ocolesc frumos sau trec una prin alta cu brutalitate sau cu eleganta, se trateaza cu o maiestuoasa indiferenta sau se iau la o copilareasca inghionteala. Daca insa petrec mai mult timp impreuna, e posibil sa inceapa sa se amestece (ca deh, aerul ala colorat din care sunt compuse nu prea are contur, limite, garduri, ziduri de aparare...). In cazul in care ajungem sa iubim alte fiinte, componentele noastre imateriale se amesteca atat de bine incat incep sa se confunde. Iar cand ne indepartam fizic unii de altii, trebuie sa se decida care cu ce culoare se desprinde si se intampla sa isi mai uite parte din pigmentul bunei dispozitii pe la cealalta. Oricum, ca sa scurtez exercitiul de imaginatie, ruperea asta pur si simplu doare. Pana cand? De obicei tot pana se vindeca.

Parerea mea e ca prietenia genereaza legaturi asemanatoare cu cele care apropie membrii unei familii. Nu pun semnul egal intre prieten si amic, pentru ca amicitia o leg mai mult de simpatie, de respect, de simpla placere a companiei cuiva atat la nivel individual, cat si cu o componenta de socializare.

Cand cred ca e cazul sa vorbim atunci de prietenie? Atunci cand nu urmarim nici un scop sau nu gasim nici o ratiune intr-o relatie, alta decat starea de bine pe care o avem langa acea persoana. Atunci cand ajungem sa simtim bucuria, durerea, reprosul sau rugamintea, disperarea sau speranta din sufletul celui (celei) de langa noi fara sa spunem nimic. Atunci cand apropierea fizica nu implica pasiune, precum in cazul iubirii fizice dintre doi parteneri; dar si cand o imbratisare tine loc unei avalanse de ’ce dor mi-a fost de tine! cum iti merge?’. Atunci cand un zambet sau o privire spun mai mult decat o suta de vorbe; dar si cand vorbele curg libere fara cenzura, fara teama de a spune prostii. Atunci cand putem asculta fara sa judecam (prea mult...); dar si cand ne putem spune deschis parerea, fara teama ca vom ramane singuri dupa asta. Atunci cand asteptam cu rabdare revederea cu certitudinea ca, in pofida distantei sau timpului care inca ne desparte, vom regasi aceeasi stare de liniste si confort, indiferent daca impartasim bucurie sau durere.

Cat de usor se gaseste prietenia in stare libera? Nu as sti sa va spun, pentru ca nu stiu sa existe vreun sistem universal de masura care sa ne ajute sa intelegem asta. Stiu insa ca umbla mana in mana cu alte stari sufletesti care leaga partile aparent invizibile ale fiintelor noastre – cum ar fi increderea, confortul, dragostea. Mai stiu ca se poate imbina frumos cu varii forme materiale ale fiintelor din jurul nostru (plante, animale). In cele mai fericite cazuri se gaseste confortabil instalata in relatiile complexe si de durata din viata noastra, pe care reuseste sa le transforme astfel in legaturi cvasi-indestructibile (cu partenerul de viata si cu familia). Poate sa apara brusc sau sa creasca in timp, poate sa se rupa dar uneori poate sa se si refaca - dupa o perioada de convalescenta.

In incheiere, am sa va marturisesc ca de data asta nu am ales un motto inainte de a incepe sa scriu, pentru ca riscam sa ma pierd in clisee; am ales unul abia la final. De asemenea nu am vrut sa caut in dex definitia prieteniei, pentru ca nu am avut chef deloc de abordari stiintifice. Pur si simplu am simtit nevoia sa redau in scris o perceptie personala, vizuala si copilareasca, asa cum o resimt de cate ori strang in brate un prieten drag. Nu stiu cat am reusit, insa am sa inchei cu o certitudine: prietenia este pentru mine una din cele mai importante dovezi ca exista ceva mai presus decat noi toti, ceva care face ca viata sa merite traita.

Si iata ca viata a fost generoasa cu mine – membrii familiei imi sunt prieteni adevarati, iar prietenii adevarati ca si membri de familie.

Ceea ce va doresc si Dumneavoastra!
Georgina

Viața, draga de ea!...

De-ar fi să treacă anii peste mine
Fără să-mi pese de trec rău sau bine
Cred că ar fi păcat… Așa că azi gândesc
Ca’n lunile ce vin altfel să drămuiesc
Ce dăruiesc în jur. Și am să’ncep de mâine
Prin a zâmbi oricui, oricând îmi vine;
Prin a răspunde nonșalant la rău cu bine
Chiar de’oi surprinde pe vreun fieșcine;
Și nu pentru că’i mai presus de mine
Să pedepsesc răul ce’l văd că vine;
Ci pentru că pedeapsa cea mai aspră
E să-i arăt cum că de el nu-mi pasă!
Și am să mai ofer în jur cu drag ceva:
Inima mea, pe tavă, cui o va merita –
Că-i vorbitor sau doar un lătrător de rând,
Tot ce îi cer la schimb e… un bun gând!
Și dacă mă’ntrebați de s-a’ntâmplat ceva,
Vă voi răspunde'atât: viața, draga de ea!...

DUMINICA DE OCTOMBRIE IN VIENA II

(sau ... ‚Toparlanul din Stadtpark’)

Motto: Nu este nimic in neregula cu adolescentul de astazi, care sa nu se rezolve prin trecerea a 20 ani. (Autor Necunoscut, sursa http://www.quotegarden.com/ )

Astazi a fost duminica si, la fel ca in urma cu doi ani, cand am scris primul editorial cu acest titlu, a plouat si a fost frig. De data asta insa nu m-am mai ascuns prin cafenele sau muzee, ci am dormit pana spre pranz, dupa care am iesit sa imi incarc bateriile alaturi de prietene. Simplu si relaxant.

In timp ce ma intorceam spre casa, am vazut un starc pe lacul din Stadtpark. Si pentru ca in ultima vreme am usoare dificultati in a gasi cuvinte in limba romana, am ajuns sa fac niste sinapse destul de haioase... asa ca primul cuvant care mi-a venit in minte vazand acea pasare a fost ‚toparlan’. Am inceput sa mustacesc – iata un toparlan stingher la Viena. Bietul parea oarecum confuz, asa inalt, cenusiu si relativ rupt de realitatea rato-lebedo-porumbelo-cioreasca din jurul sau. Cam ca un baschetbalist croat intr-un lac plin de gimnasti chinezi.

Am inceput sa ma intreb daca nu cumva ‚toparlan’ este si o pasare, nu doar numele mitocanului de rand. Am cautat in dexonline cand am ajuns acasa, insa s-a dovedit ca nu e... In orice caz, ideea de toparlan la Viena mi-a placut si cred ca mi-a fost indusa de conversatia de dupa amiaza cu una din prietenele mele. Se afla oarecum in trecere prin Viena si mi-a adus aminte de socul meu din urma cu ceva anisori (vreo 6 mai exact), cand am descoperit cu stupoare cat de putin respect exista intr-o societate Vest-Europeana de calibru, cum este cea de aici. Cum imi taiau calea cu elan, atat barbati cat si femei, intr-o cursa nebuna catre intaietate absoluta - primul la intrare, la urcarea in tramvai, la casa sau la ghiseu. Fara nici o regula aparenta (sex, varsta, intrare-iesire sau mai stiu eu ce...). Eram imbrancita fara a mi se cere scuze, oamenii treceau prin mine pe strada daca nu ma feream, barbatii nici macar nu se uitau cand imi luam singurica haina de la cuier. Existau si exceptii bineinteles, insa din pacate numai printre persoanele care depaseau binisor 50 ani ... Care de altfel ma si priveau in ochi si imi zambeau cu o oarecare nostalgie, atunci cand vedeau ca ii priveam cu ochi mari si zambitori la schimb.

Constatarile de genul celor de mai sus m-au dus cu gandul la faptul ca emanciparea femeilor s-a tradus mai curand prin eliminarea unor gesturi simbolice din categoria galanteriei decat prin oferirea unor sanse egale in societate. Fenomenul seamana mai curand cu o masculinizare a femeii decat cu pastrarea diferentelor dintre cele doua sexe, in spirit de respect reciproc pentru ceea ce suntem si am putea contribui la dezvoltarea societatii.

Un alt motiv pentru care am ajuns sa ma gandesc la toparlanie la Viena a fost si o vizita recenta in Polonia, unde am retrait o avalansa de senzatii din vremea copilariei si adolescentei. Nu ca as fi crescut pe-acolo, nicidecum! Insa mirosurile, gusturile, bucuria in stare pura si senzatiile pe care le-am trait in ultimele zile mi-au adus aminte de copilarie. De jocurile din Salina de la Slanic, de povestile cu fantome ale unchiului meu, de bunatatile pregatite de mama, bunica si de matusile mele, de curtoazia barbatilor din familie si din jurul familiei noastre.

Mai exact, am participat la un eveniment pregatit la Cracovia, cu mult suflet si entuziasm de colegii polonezi. Iar la despartire, am intins mana catre unul din organizatori in semn de ‚la revedere’, iar el mi-a luat-o si a sarutat-o, spunandu-mi cu un zambet galant „this is the Polish style”. Nici nu mi-am dat seama de cat amar de vreme nu imi mai sarutase mana un barbat. Insa m-a dus cu gandul imediat catre romanescul ‚Sarut Mana’, care pe vremuri era chiar insotit de gestul respectiv. Bineinteles ca o astfel de scena necesita prezenta unui domn si a unei doamne, in acelasi timp si in acelasi loc, ceea ce este mai greu de imaginat in zilele noastre, insa nici pe departe imposibil.

Si uite-asa, am ajuns sa ma gandesc cu nostalgie la vremurile cand barbatii stiau prea bine ca femeile trebuie respectate si alintate in acelasi timp, ca galanteriile sunt parte din nevoile de baza, alaturi de apa si sapun. O usa, un scaun, o haina, o plecaciune... mici gesturi care nu semnifica nici slabiciune nici inegalitate, ci pur si simplu respect si admiratie. Un fel de multumire anticipata pentru ceea ce urmeaza - un zambet, o vorba buna, o privire admirativa fata de cel care face aceste gesturi. Ceva endorfine de ambele parti. Societatea contemporana pare sa ignore din ce in ce mai mult astfel de uzante in numele egalitatii intre sexe, insa mie nu mi se pare catusi de putin o evolutie pozitiva.

Ma gandesc apoi la relativitatea toparlaniei – cum e in Viena fata de Bucuresti de exemplu. Banuiesc ca daca este sa compar comportamentul in trafic, respectul si toleranta, aspecte de calitatea vietii (de la curatenie pana la hotie si nepasare), ar exista argumente de ‚mai rau’ de ambele parti. Nu intru in amanunte, insa pana la urma imi gasesc refugiul in cercul de prieteni si in familie, acolo unde am siguranta ca regasesc curtoazia cu care m-am obisnuit  – atat aici cat si acolo.

Insa in secunda urmatoare imi dau seama ca nu e suficient. Generatiile care cresc acum o sa ne inlocuiasca in cateva decenii. Si se indreapta in aceasta directie neplacuta de care astazi incerc sa ma feresc, inchizandu-ma in cercul confortabil al microcosmosului social din imediata-mi apropiere. Aparent fara legatura directa, ma indrept cu gandul catre dezbaterile despre religie in scoala. Parerea mea este ca ar fi mai bine sa ne indreptam catre ceva care sa nu genereze discriminare, ceva ce pare ca lipseste acum si ar fi prea tarziu sa ii invatam pe copiii nostri abia la adolescenta. O materie despre principii ‚batranesti’. Nu stiu sub ce denumire comuna am putea sa o promovam, insa ar trebui sa cuprinda etica, morala si galanteria. E trist ca ma gandesc sa o includem in scoala, pentru ca de fapt copiii ar trebui sa vina deja inscrisi ‚cu cei sapte ani de acasa’. Insa atunci cand ‚acasa’ s-a transformat intr-un amalgam de bone necalificate, gradinite supraaglomerate, televizor si internet, cred ca e timpul sa ajustam drastic procesul educational. E pacat sa presupunem ca ‚altii’ vor creste copiii astfel incat sa devina oameni.

Toate cele bune!

Georgina

Dorinta

Motto (o vorba din batrani adaugita):

Ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se implineasca.

Ai grija ce nu-ti doresti ca sigur se implineste.

Ai grija cum iti doresti, ca in ceruri se joaca telefonul fara fir la nivel profesionist.

A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris. Vreme de calatorit, vreme de gandit, vreme de vremuit... alergatura in toate directiile, incercarea de a acoperi cat mai bine fel de fel de sarcini si prioritati, cam toate fiind inghesuite in plan profesional. Simteam ca traversez 'o perioada' - stiti voi, din categoria incarcare temporara, peste care trebuie sa trec astfel incat totul sa fie mai bine 'dupa'. Saptamana aceasta ceva forte mai presus de mine au reusit in sfarsit sa traga frana de mana si sa-mi arate ca e timpul sa o iau mai incet. Sa revin la o normalitate cu care sa pot sa traiesc linistita.

Si cum s-a intamplat asta? Am primit in sfarsit ceva ce imi doream de o vreme.

Adunasem la activ dorinte care necesitau implinire relativ grabnica. La fel ca in urma cu aproximativ doi ani (cand am trecut iar prin ciclul dorinta - implinire - schimbare), Universului i-a luat in jur de sase luni ca sa pregateasca o solutie potrivita doleantelor mele. Si tot la fel ca atunci, cand am privit rezultatul, am avut senzatia ca ceva lipseste, ca Implinitorul Dorintelor Mele nu stie sa livreze decat partial sau in transe.

Au trecut cateva zile de la livrarea dorintei. Si am reusit sa constat cu tristete ca, oricat de multa vreme trece peste mine (si experiente), am in continuare tendinta viscerala de a reactiona instinctiv ca un copil rasfatat. Ce inseamna asta? Ca de cate ori mi se implineste o dorinta, prima reactie este sa compar ceea ce primesc cu ceea ce cred eu ca imi doream. Din fericire, tot pe masura ce trece vremea, intervalul de timp in care reevaluez situatia si inteleg ca am primit de fapt cea mai buna alternativa din cele existente devine din ce in ce mai scurt. Asta nu inseamna si ca invat in acelasi timp sa imi pun dorinte mai exacte, continui sa ma comport ca in bancurile cu pestisorul de aur. Dar imi este din ce in ce mai clar ca in asta consta frumusetea vietii. Ar fi plictisitor daca fiecare dintre noi am scrie scenarii exacte pentru propriul nostru viitor. Ar disparea surpriza, provocarea, adaptarea, VIATA.

Ca sa ma fac inteleasa mai bine am sa va dau un exemplu simplu. Mi-am dorit la un moment dat un catel de rasa. Am primit catel, da' bietul era maidanez pur-sange. De fapt erau chiar doi (orfani de pe strada), insa numai unul a supravietuit. A trait in jur de 18 ani si a fost unul din cei mai iubiti catei de pe planeta. Nu rasfatat, nu privilegiat, ci pur si simplu iubit. A stat doi ani fara nume (il strigam "catel"), poate pentru ca a durat ceva pana sa il acceptam. Cand l-am botezat il iubeam de fapt deja de mult, insa consideram ca numele 'catel' chiar i se potriveste. Societatea a exercitat insa ceva presiuni (...) si a trebuit sa primeasca un nume ceva mai personalizat. Oricum, si lui i-a luat cam tot atat (2 ani) ca sa ne arate cat e de inteligent si cuminte. Iar cand s-a dus de langa noi, am simtit cu totii ca am pierdut un membru al familiei. Si astazi imi amintesc cu drag cum se odihnea boticul lui in palma mea si cum il semnam alaturi de noi pe felicitarile de Craciun si Paste, pentru cei care il cunosteau si indrageau.

Am mai trecut de atunci prin fel de fel de dorinte care mi-au fost refuzate. Sau implinite partial, ceea ce uneori pare a fi echivalentul unui refuz. Cu fiecare astfel de intamplare invat tot mai bine sa privesc oamenii din jur cu alti ochi, atunci cand sunt expusi unor situatii diferite. Volatilitatea si impredictibilitatea naturii umane ies la iveala in momentele in care fiecare din noi este perceput oarecum vulnerabil. Atunci se separa cel mai usor prietenii adevarati de oportunisti, graul de neghina. Si tot atunci fiecare isi determina masura propriei puteri sau slabiciuni. De fapt nu cred ca e vorba de o impredictibilitate a naturii umane ci mai curand de o predictibilitate a ei, insa nu in directia pe care o visam noi, cei care tinem minte invataturile lui Harap Alb chiar si la maturitate.

De multe ori atunci cand primesc lectii, le primesc in grup. O data cu lectia umilintei vin si lectiile rabdarii, bunatatii, intelegerii, acceptarii unor sensuri care depasesc orizontul meu ingust. Realizez ca in paralel cu drama (sau comedia) personala, pe care o traiesc cu intensitate (pentru ca e a mea si ma afecteaza), se intampla in paralel milioane de alte drame (chiar tragedii), unele mai importante decat celelalte. Si undeva pe scara universala ma duc cuminte sa ma asez pe treapta mea. De unde sa continui sa fac ce stiu eu mai bine - orice ar insemna asta.

Saptamana trecuta am primit deci ceva ce imi doream de mult. Si pentru ca tot veni vorba de Harap Alb, as putea sa va ofer o comparatie: imi doream un cal care sa zboare ca vantul, sa imi citeasca gandul (si sa il mai si implineasca), sa manance jaratec si sa scuipe foc. Cam asa arata candidatul meu ideal in urma cu o saptamana. Am primit iata insa un cal care mananca de toate, nu scuipa mai nimic (ca e frumos educat!), citeste literatura universala si zboara doar cu avionul. Ce reactie puteam sa am la asa ceva? Pai normal ca am fost dezamagita, pe modelul copilului care a descoperit ca Mos Craciun e insurat cu mama si are cativa copii in intretinere - pe mine si pe fratiorii mei. Am pus botic si am vrut sa imi iau jucariile si sa plec de acasa (sau acasa, ma rog... depinde de unde privim).

Dupa care am adormit (slava Domnului ca a inventat noaptea!). Dimineata m-am trezit cu un zambet pe fata, realizand de fapt la lumina zilei care tocmai incepea ca ... mi se implinise dorinta.

Ce va urma de acum incolo am sa vad - daca sau cand o sa il botez, daca sau cand am sa ajung sa il bat pe spate, daca sau cand am sa constat ca imi lipseste de pleaca sau ca nu mai pot trai fara el. Primul pas a fost acceptarea, de aici incolo om vedea impreuna. Asa cum spunea cineva mai intelept decat mine, secretul fericirii este sa iti mai doresti ceva si dupa ce ai primit. Iar efectul noptii (sfetnic bun!) s-a simtit imediat, pentru ca ieri prietenii mei se minunau de ce radiez asa, dupa ce cu cateva luni in urma se parea ca am un camp magnetic permanent care mentine un norisor negru deasupra capului meu. Practic ieri afara ploua cu galeata, insa undeva pe strada mea tocmai iesise un soare timid de dupa colt.

De ce am ales sa va povestesc acum toate astea? Pentru ca ultima saptamana mi-a adus aminte de luna mai 2010 din nou. Am realizat ca era cat pe-aici sa treaca aniversarea de doi ani de la ultima mea mare decizie, fara sa va spun ce mai fac, cum imi mai merge. Am realizat ca, in lumile voastre paralele sau intrepatrunse, va vedeti fiecare de propriile dorinte sau planuri, familii si vieti. Iar in ultima vreme eu imi vedeam cuminte de lumea mea paralela, fara sa mai dau vreo stire - si asta cam de multicel.

Desi in vietile voastre nu se va schimba nimic doar pentru ca scriu eu vesti pe blog, am simtit ca era timpul sa va salut si sa va aduc la cunostinta ca sunt bine. Si chiar mai mult, ca imi doresc in continuare sa fiu si mai bine, chiar daca nu am invatat prea bine ce si mai ales cum sa ii cer bietului pestisor. Mai promit si sa continui sa ii multumesc, pentru ca nu se lasa batut si livreaza - asa cum se pricepe si el de bine sa o faca.

Imbratisari!

Georgina

CONFORT

Motto:
Majoritatea oamenilor se simt mai confortabil cu probleme vechi decat cu solutii noi (Autor necunoscut / The Quote Garden )

Cu destul de multa vreme in urma (4-5 ani), pe cand inca scriam pentru info.kappa.ro, am inceput un editorial despre ‘confort’ pe care l-am lasat neterminat. Era pentru prima data cand imi alegeam o tema si nu reuseam sa ajung la nici o concluzie si am pus asta pe seama faptului ca treceam printr-o perioada dificila in viata personala. M-am gandit atunci ca probabil nu am atins gradul de confort care sa imi permita sa impartasesc cu voi o viziune proprie asupra senzatiei respective.

Inainte de mutarea de la Bucuresti la Viena m-am gandit sa abordez tema confortului, in ideea ca schimbarea pe care am ales-o va intrerupe temporar senzatia pe care o aveam ‘acasa’. Insa din nou am abandonat, in general cam din acelasi motiv – inca nu ma simteam suficient de confortabil scriind despre asta, nu aveam ce mesaj sa transmit.

Astazi am realizat subit de ce nu reusesc sa ma mobilizez sa va vorbesc despre confort. Raspunsul pare relativ simplu: pentru ca nu ma dau in vant dupa el. Imi place sa scriu despre lucruri care ma provoaca, despre care am o parere sau chiar mai multe, pentru ca au sensuri alternative si de preferinta doze de ambiguitate care imi provoaca imaginatia. Confortul insa nu prea se potriveste firii mele. As putea spune chiar ca in ultima vreme incep sa ma intreb daca nu cumva cautarea disconfortului a devenit pentru mine un mod de viata.

Ca sa nu cumva sa va imaginati ca dorm pe bolovani sub cerul liber sau ca sed la masa pe ace precum fachirii, cred ca trebuie sa lamurim un lucru: nu ma refer catusi de putin la confortul fizic, desi dexonline cam pe asta pune accentul cand defineste cuvantul de fata. Cu tipul asta de confort sunt prietena la catarama, mergand pana la exagerare cateodata. Pe masura ce inaintez in varsta ma apropii periculos de mult de zona de ‘tabiet’.

De asemenea nu intentionez sa ma adresez in scrierea de astazi laturii pasionale si sentimentale a vietii personale, care prin natura ei e rareori confortabila... pentru partea asta v-as trimite mai curand la o scriere mai veche - despre dragoste.

Prin urmare, cele de mai jos se refera la latura profesionala si rationala a vietii si daca rezistati pana la capat o sa vedeti de ce sunt necesare aceste precizari.

Ceea ce imi scapa printre degete este confortul care ar trebui sa decurga din convietuirea pasnica cu viata de toate zilele. Sa traiesc confortabil ar insemna sa ma cufund gratios si apoi sa inot elegant in fel de fel de curente si opinii, reguli si cutume universal acceptate, aplicate mai mult sau mai putin unitar (insa la unison), de lumea inconjuratoare. Eu insa ma arunc pur si simplu ca elefantul in piscina, dupa care ma mai si scutur vartos. Asta pentru ca am prostul obicei de a incerca sa inteleg ceea ce ma inconjoara, de preferinta inainte de a constata ceea ce mi se intampla ca rezultat a ceea ce ma inconjurase.

V-am pierdut? Nu-i nimic, ca revin. Mai simplu: imi vad existenta cotidiana ca o unica oportunitate de a trai cu folos. Prin urmare, cu cele mai bune intentii, pun in aplicare doua principii.

Primul principiu rezulta din faptul ca sunt o adoratoare a logicii, in toata diversitatea ei (de la domeniul stiintific, matematic, economic-financiar, la socio-relational, politic, organizational –formal si informal, cultural –chiar multicultural). Prin urmare, inainte de a ma apuca sa fac ceva, ma straduiesc sa determin daca ceea ce se asteapta de la mine are sens. Daca are deja, se declanseaza instantaneu reactia ‘munca cu drag si spor’. Daca nu are, ma straduiesc sa ii confer un sens fie inainte de a ma apuca de treaba, fie in timp ce depun efort sa ajung la rezultate. De multe ori fac asta prin provocarea regulilor existente, alteori pur si simplu prin provocarea celor care le aplica, catre o interpretare mai rationala a lor. De ce? Pentru ca viata e prea scurta sa mi-o petrec facand lucruri fara sens, numai pentru ca altii nu vad ca sunt lipsite de sens. De multe ori sensul consta tocmai in revelarea non-sensului celor care nu il percep. In fine... va rog sa nu ma intelegeti gresit, nu am ajuns inca la performanta de a da un sens vietii mele in fiecare zi!... Insa exista un procent de non-sens cu care pot sa traiesc si exista un prag de toleranta (sau mai bine spus intoleranta) peste care ma simt nevoita sa trag linie. Va amintiti ca a existat un film prin anii ’70 care se numea “Pe aici nu se trece!”? Cei care urmaresc seria ‘Roots’ de pe blogul in engleza cred ca au sesizat deja perceptia mea ca, in ansamblul nostru ca omenire, ne apropiem din ce in ce mai tare de pragul de care vorbesc acum. Sunt zile cand concentratia de non-sens din viata noastra (fie ea profesionala sau personala) se apropie atat de mult de pragul de toleranta, incat e timpul sa schimbam ceva.

Al doilea principiu pe care il aplic in viata de zi cu zi este: ceea ce fac trebuie sa mi se potriveasca, sa ma reprezinte. S-ar putea ca multi sa se simta revoltati la aceasta afirmatie, in sensul ca este un mod de viata prea ‘egocentrat’ (nu cautati, ca nu e in dex decat in variantele ‘egocentric/ist’, pe care insa nu le folosesc pentru ca nu mi se potrivesc...). Ce imi place cel mai tare la definitia din dex a egocentricului este partea “care se considera centrul universului”, inserata acolo ca un fel de defect. Nu mai tin minte in cate din scrierile mele am afirmat ca suntem unici si nu cred ca mai surprinde pe nimeni afirmatia asta. Intelegerea celor ce ne inconjoara este atat de dependenta de capacitatea noastra de perceptie, incat cred ca a ‘centra universul’ in interiorul nostru este firesc, pur si simplu reprezinta o recunoastere a unicitatii noastre. Cu cat suntem mai constienti de acest lucru, cu atat mai frumos daruim si ne daruim celor din jur. Altruismul, generozitatea, empatia – toate acestea sunt calitati pe care nu le vad catusi de putin antagoniste, ci in mod necesar complementare cu egocentratul meu (care poate fi inteles ca un egocentric cu fata umana). Exista bineinteles si egocentrici egoisti si imorali, care urmaresc numai propriul interes si in procesul atingerii scopurilor ranesc pe cei din jur, insa asta e alta problema si probabil tema asta va face obiectul unei scrieri separate – despre etica.

Revenind insa la confort si recapituland cele doua principii, as putea spune ca imi place sa traiesc viata prin derularea acelor activitati pe care le percep ca avand un sens, si care in acelasi timp mi se potrivesc. Calea pe care o urmez este deci aleasa dupa natura personalitatii mele. Timpul a dovedit ca de fapt eu si viata mea ne influentam reciproc, mai exact in succesiunea actiunilor pe care ni le-am asumat impreuna, atat asteptarile cat si abordarile noastre s-au schimbat gradual.

Si iata-ma intrata de fapt intr-un cerc vicios, care m-a impiedicat in ultimii ani sa pot afirma cu certitudine ca traiesc cu un anumit grad de confort. Prin natura ei, schimbarea creeaza disconfort – teama fata de necunoscut, anticiparea unui potential esec. Eu insa m-am obisnuit sa gandesc, sa simt si sa actionez in conformitate cu cele doua principii de mai sus. Pentru mine disconfortul incepe acolo unde cele doua principii nu pot fi aplicate sau nu produc rezultate pe o perioada indelungata de timp. Schimbarea ca atare nu imi creeaza disconfort, desi nu pot sa spun nici ca sunt extaziata cand nu stiu ce poate aduce ziua de maine.

Stilul asta de viata insa creeaza dinamism, in sensul ca pe masura ce obtin schimbarile pe care le vizez, in mediul in care traiesc si in interiorul propriei mele persoane, simt nevoia sa ma indrept catre noi provocari. La asta se mai adauga o problema, pe care o am inca din copilarie, aceea ca am o atentie exagerat de distributiva si sunt obisnuita cu viteze de la 5 in sus pe mai multe directii concomitent, atat in gandire cat si in vorbire. Am si rabdare, insa in general pe principiul ‘Da-mi Doamne rabdare... acuuum!’

Si nu reusesc sa imi aduc aminte de o perioada de vacanta de la stilul asta de viata, cel putin nu de cand am terminat facultatea si am inceput sa lucrez (ca bine m-a sfatuit o matusa ‘mai stai si tu un an doi la un masterat, ca dupa aia o sa muncesti toata viata...’). Imi amintesc ca au existat si oameni care au incercat sa ma tempereze. Cei putini care au reusit au stiut sa ma convinga ca asa obtin de fapt cele mai rapide rezultate (pe principiul altui film din perioada comunista ‘Grabeste-te incet’). Cei care au incercat sa ma influenteze cu argumente de genul ‘iti faci rau’, ‘asa nu o sa ajungi departe’, ‘oamenii te vor respinge daca nu esti mai docila’, au esuat lamentabil, pentru simplul motiv ca nu se potriveste cu principiul numarul doi. Nu imi propun nici sa ajung departe, nici sa ma autoconserv, si nici sa ma iubeasca lumea pentru ceea ce nu sunt...

Si hai sa nu fim ipocriti! Pentru toti e confortabil sa stam pe canapea la televizor sau cu o carte in mana sau haladuind pe internet. De acolo insa ‘se rezolva’ numai probleme globale (reflexivul e intentionat – adica subiectul e ‘altii’…). Va dati seama unde ar fi ramas stramosii nostri daca ar fi invatat inca din epoca de piatra sa se relaxeze, sa se detaseze de grijile cotidiene, sa gandeasca pozitiv si sa se bucure de clipa - departe de lumea dezlantuita? Probabil ca ar fi atarnat si acum linistiti la soare pe o ramura mai groasa de copac (ca una mai subtire i-ar fi jenat putin la coaste…).

Insa pe mine m-a blagoslovit natura cu o pielea alba care se arde repede, asa ca ar fi trebuit sa gasesc o solutie inca de pe atunci. Si iata ca am ajuns la final sa ma contrazic cu inceputul (cand spuneam ca nu ma am bine cu confortul), ceea ce ilustreaza perfect ciclul noilor provocari descris mai sus... La sfarsitul exercitiului de astazi am aflat insa ca e pur si simplu o problema de definitie. Aveam de fapt nevoie sa inteleg confortul din punctul meu de vedere si iata ca am constatat ca traiesc confortabil cu el de multa vreme. L-as defini deci ca fiind obisnuinta cu binele. In cazul meu e reprezentat de aplicarea celor doua principii de viata ilustrate mai sus, de asa natura incat sa genereze ‚bine‘ - atat pentru mine cat mai ales pentru cei din jur. Musai, ca altfel nu ma simt eu bine...

Sa aveti deci parte de confort si sanatate, in Saptamana Mare si intodeauna!
Georgina Popescu

DECIZIA

Motto: Sunt liber(a), indiferent de ce reguli sunt inconjurat(a). Daca le consider tolerabile, le tolerez; daca le gasesc revoltatoare, le incalc. Sunt liber(a) pentru ca stiu ca numai eu singur(a) sunt responsabil(a) din punct de vedere moral pentru tot ceea ce fac.Robert A. Heinlein

Daca ne indreptam catre Dex, aflam ca decizia este o hotarare (oarecum circulara definita asta, nu?...) luata in urma examinarii unei probleme, a unei situatii etc., respectiv adoptarea unei solutii dintre mai multe posibile.

Inainte sa ma lansez in propria interpretare, am sa va trimit catre una din scrierile mele mai vechi, intrucat mottoul de atunci este de asemenea foarte relevant pentru tema de astazi (faptul ca libertatea este acel moment dinaintea deciziei, doar o clipa intre provocarea-declansator si solutie).
http://georginapp.blogspot.com/2011/01/despre-libertate.html

De ce este atat de important sa luam decizii? In primul rand pentru ca reprezinta felul in care progresam in viata. Drumul nostru catre moarte (ca doar asta este de fapt viata, nu?) este mai scurt sau mai lung, mai vesel sau mai trist, mai plin de satisfactii sau de frustrari. Totul in jurul nostru evolueaza in functie de asteptari, de perceptii si... de propria noastra capacitate de a lua decizii. Cu fiecare decizie facem un pas inainte (sau inapoi, sau lateral...), ne asumam consecinte (sau nu... insa ele se produc oricum) si influentam in acest fel calea pe care o vom urma de la acel moment inainte.

Cred ca astazi este ziua amintirilor din scrieri mai vechi, pentru ca am sa va mai trimit la doua tematici:
http://georginapp.blogspot.com/2011/02/consecinta.html
si
http://egooutpeters.blogspot.com/2011/05/ant-paths.html

Ce sugereaza acest scrieri? Ca o decizie are trei componente de baza: trecutul (resursele si alternativele), prezentul (libertatea de a alege) si viitorul (consecintele); ultimul se transforma apoi in trecut (noi resurse, noi alternative), reluand astfel ciclul pe principiul recunoscut ‚astazi este mainele de care ne temeam ieri’.

Fiecare clipa din viata noastra reprezinta o decizie. Ciocolata, vanilie, fistic sau fructe de padure; tramvai, metrou sau mersul pe jos (face piciorul frumos...); Logan, Skoda sau Opel (Mercedes, Audi sau BMW pentru altii...); blonda, satena, bruneta sau roscata; mare, munte sau la tara la bunici; demisie sau lupta; toleranta sau revolta si asa mai departe.

Marvin Kitman spunea ca lasul este un erou cu nevasta, copii si ipoteca. In traducere libera, deciziile noastre depind de o multitudine de factori si acestea se schimba de-a lungul vietii in sensul limitarii gradului de libertate din ce in ce mai mult, atat pe motive obiective cat si subiective. Nimeni nu poate anticipa cu grad de probabilitate de 100% cum va reactiona in anumite circumstante, pana cand nu este direct si efectiv confruntat cu ele.

In copilarie si adolescenta aproape toata lumea are oaresce probleme in a evalua alternativele si in a anticipa consecintele. Pe de alta parte, deciziile sunt luate de obicei cu mult entuziasm si fara a sta prea mult pe ganduri. In limbaj popular acest model de decizie este descris foarte plastic prin ‚ne aruncam cu capul inainte…’. De multe ori ne lovim, mai tare sau mai usor, insa asa se naste experienta (care dupa anumite definitii este capacitatea de a recunoaste o greseala atunci cand o facem din nou…).

Mai tarziu apare si tendinta de a ne focusa tot mai mult catre consecinte, pe masura ce ne dam din ce in ce mai des (si mai tare) cu capul de praguri imaginare sau faptice. Rasa umana este controlata de instincte (supravietuire, autoconservare, evolutie), deci este firesc sa ne ajustam mecanismele de decizie pe masura ce inaintam in varsta, in ambele directii – evaluarea resurselor si optiunilor, dar si incercarea de a anticipa consecintele.

Ca o paranteza, parerea mea este ca una din radacinile crizei este faptul ca oferta de bunuri si servicii (financiare, insa nu numai) a denaturat sensibil partea de analiza a mecanismului de decizie, atat in ceea ce priveste analiza alternativelor, cat si a consecintelor. Oamenii nu au mai fost limitati de ceea ce detin si pot gestiona in mod liber si independent, ci au introdus in ecuatie resurse care nu le apartin (inca – resurse viitoare, sau chiar deloc – resurse imprumutate). S-au bazat deci fie pe evolutii viitoare care nu depindeau exclusiv de ei, fie pe disponibilitatea nelimitata in conditii avantajoase a acelor resurse pe care le foloseau numai temporar. Consecinta a capatat prin urmare o componenta eminamente speculativa, care nu a urmat directia pe care si-a dorit-o decidentul. Ecuatia e simpla si se poate aplica in lumea financiara la toate nivelurile de creditare – indivizi, companii, state.

Revenind insa la principiile generale ale deciziilor, cred ca daca toata lumea ar putea anticipa cu exactitate consecintele deciziilor sale, viata ar fi foarte plictisitoare. Nu avem de ce sa ne ingrijoram totusi, pentru ca asa ceva nu se va intampla niciodata...

Se spune ca o dorinta nu schimba nimic, insa o decizie schimba totul. Intr-adevar, de multe ori suntem tentati sa visam cu ochii deschisi, sa facem mii si mii de planuri, pe care insa le plasam mereu in viitor. Practic ne amanam viata zi de zi, hranindu-ne cu iluzii despre viitor si cu insatisfactii legate de prezent. Uneori chiar ajungem sa ii judecam pe cei din jur pentru ceea ce fac, desi pasivitatea noastra nu este de natura sa ne dea dreptul sa o facem.

Poate ca ne e teama, poate ca ni se pare comod si sigur sa stam deoparte, sa ii privim si judecam pe altii. Teama este un sentiment firesc, de fapt curajul pare a fi pur si simplu un rezultat al analizei alternativelor si consecintelor. Daca teama de posibilele consecinte ale inactiunii o depaseste pe cea de consecintele actiunii, devenim curajosi si luam o decizie de care devenim mandri ulterior. Atunci cand analiza include comparatii conflictuale (de exemplu consecinte materiale favorabile vs. consecinte morale nefavorabile), iar componenta morala este cea care inclina balanta discutam despre integritate si curaj.

In orice caz, faptul ca in ziua de astazi beneficiem din ce in ce mai mult de ‚spectacol’, care ne da impresia ca traim de la distanta de eveniment, este o alta radacina de baza a crizei prin care trecem. Cateodata ma gandesc ca pana si simpla interpretare a actualelor evenimente ca si ‚criza’ este o dovada a pasivitatii noastre. Ceea ce traim de fapt sunt vremuri istorice, care marcheaza o schimbare de paradigma - ordine mondiala, principii de baza in economie, politica, morala si cultura. In loc sa fim entuziasmati si sa ne implicam in a inclina balanta catre componenta morala a procesului de decizie (intrebarea fiind incotro evoluam?), suntem nemultumiti ca ceva atat de meschin precum criza ne perturba echilibrul confortabil in care ne-am obisnuit sa ne traim pasivitatea zilnica.

Lumea se intreaba daca schimbarile la care asistam marcheaza o cale catre mai bine sau catre mai rau/ Problema este ca nu as sti sa va raspund acum, insa ceea ce pot sa va spun este ca nu vom avea dreptul sa judecam, atata timp cat le vom privim distanti si reci, din fotoliile noastre. Si le vom comenta cu pasiune, ne vom da cu parerea ce decizii am lua NOI in locul LOR, DACA am fi ACOLO...

Personal nu am de gand sa ma duc nici la Bucuresti, nici la Timisoara, nici la Paris, nici la Londra si nici la Bruxelles sa manifest violent ca sa influentez ceva (oare ce?...). Am luat deja o decizie care va schimba lumea: aceea de a lua cu consecventa o serie de decizii pe care simt ca mi le datorez si le datorez celor din jurul meu, la nivel individual. Poate ca deja ma repet de la o postare la alta, insa aceasta e convingerea mea personala de ceva vreme. Fiecare din noi avem un microunivers pe care avem puterea, dreptul si datoria sa il influentam. In bine. In familia si in comunitatea restransa in care traim (casa, strada, serviciu) ne putem manifesta zi de zi, ne putem impartasi valorile, asteptarile. Viitorul copiilor nostri este modelat de noi. Cu cat influentele negative externe sunt mai puternice, cu atat trebuie sa fim si noi mai puternici in familie pentru a le contracara cu influente pozitive. Nu avem nevoie de sange, de razboi, de revolutii, de huligani si de hoti ca sa lupte ‚pentru noi’. Avem propriile instrumente de lupta si e timpul sa le folosim. Cu siguranta nu vor produce efecte in cateva zile sau luni. Insa peste ani o sa ne regasim in copiii nostri si atunci o sa stim ca am luat decizia corecta.

Alternativa este de a ne complace in a fi spectatori la deciziile si faptele altora. De a ne transforma gradual din decidenti in sclavi sociali, de a ne trai viata ca o insiruire de evenimente controlate de altii.

Saptamana asta am sa pun in miscare deciziile pe care le-am luat peste week-end. Apoi am sa merg mai departe, transformand consecintele in noi oportunitati si asa mai departe. E timpul sa decidem si sa traim consecintele - zi de zi!

Va doresc deci sanatate, intelepciune si succes!
Georgina Popescu