Motto (o vorba din batrani adaugita):
Ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se implineasca.
Ai grija ce nu-ti doresti ca sigur se implineste.
Ai grija cum iti doresti, ca in ceruri se joaca telefonul fara fir la nivel profesionist.
A trecut ceva vreme de cand nu am mai scris. Vreme de calatorit, vreme de gandit, vreme de vremuit... alergatura in toate directiile, incercarea de a acoperi cat mai bine fel de fel de sarcini si prioritati, cam toate fiind inghesuite in plan profesional. Simteam ca traversez 'o perioada' - stiti voi, din categoria incarcare temporara, peste care trebuie sa trec astfel incat totul sa fie mai bine 'dupa'. Saptamana aceasta ceva forte mai presus de mine au reusit in sfarsit sa traga frana de mana si sa-mi arate ca e timpul sa o iau mai incet. Sa revin la o normalitate cu care sa pot sa traiesc linistita.
Si cum s-a intamplat asta? Am primit in sfarsit ceva ce imi doream de o vreme.
Adunasem la activ dorinte care necesitau implinire relativ grabnica. La fel ca in urma cu aproximativ doi ani (cand am trecut iar prin ciclul dorinta - implinire - schimbare), Universului i-a luat in jur de sase luni ca sa pregateasca o solutie potrivita doleantelor mele. Si tot la fel ca atunci, cand am privit rezultatul, am avut senzatia ca ceva lipseste, ca Implinitorul Dorintelor Mele nu stie sa livreze decat partial sau in transe.
Au trecut cateva zile de la livrarea dorintei. Si am reusit sa constat cu tristete ca, oricat de multa vreme trece peste mine (si experiente), am in continuare tendinta viscerala de a reactiona instinctiv ca un copil rasfatat. Ce inseamna asta? Ca de cate ori mi se implineste o dorinta, prima reactie este sa compar ceea ce primesc cu ceea ce cred eu ca imi doream. Din fericire, tot pe masura ce trece vremea, intervalul de timp in care reevaluez situatia si inteleg ca am primit de fapt cea mai buna alternativa din cele existente devine din ce in ce mai scurt. Asta nu inseamna si ca invat in acelasi timp sa imi pun dorinte mai exacte, continui sa ma comport ca in bancurile cu pestisorul de aur. Dar imi este din ce in ce mai clar ca in asta consta frumusetea vietii. Ar fi plictisitor daca fiecare dintre noi am scrie scenarii exacte pentru propriul nostru viitor. Ar disparea surpriza, provocarea, adaptarea, VIATA.
Ca sa ma fac inteleasa mai bine am sa va dau un exemplu simplu. Mi-am dorit la un moment dat un catel de rasa. Am primit catel, da' bietul era maidanez pur-sange. De fapt erau chiar doi (orfani de pe strada), insa numai unul a supravietuit. A trait in jur de 18 ani si a fost unul din cei mai iubiti catei de pe planeta. Nu rasfatat, nu privilegiat, ci pur si simplu iubit. A stat doi ani fara nume (il strigam "catel"), poate pentru ca a durat ceva pana sa il acceptam. Cand l-am botezat il iubeam de fapt deja de mult, insa consideram ca numele 'catel' chiar i se potriveste. Societatea a exercitat insa ceva presiuni (...) si a trebuit sa primeasca un nume ceva mai personalizat. Oricum, si lui i-a luat cam tot atat (2 ani) ca sa ne arate cat e de inteligent si cuminte. Iar cand s-a dus de langa noi, am simtit cu totii ca am pierdut un membru al familiei. Si astazi imi amintesc cu drag cum se odihnea boticul lui in palma mea si cum il semnam alaturi de noi pe felicitarile de Craciun si Paste, pentru cei care il cunosteau si indrageau.
Am mai trecut de atunci prin fel de fel de dorinte care mi-au fost refuzate. Sau implinite partial, ceea ce uneori pare a fi echivalentul unui refuz. Cu fiecare astfel de intamplare invat tot mai bine sa privesc oamenii din jur cu alti ochi, atunci cand sunt expusi unor situatii diferite. Volatilitatea si impredictibilitatea naturii umane ies la iveala in momentele in care fiecare din noi este perceput oarecum vulnerabil. Atunci se separa cel mai usor prietenii adevarati de oportunisti, graul de neghina. Si tot atunci fiecare isi determina masura propriei puteri sau slabiciuni. De fapt nu cred ca e vorba de o impredictibilitate a naturii umane ci mai curand de o predictibilitate a ei, insa nu in directia pe care o visam noi, cei care tinem minte invataturile lui Harap Alb chiar si la maturitate.
De multe ori atunci cand primesc lectii, le primesc in grup. O data cu lectia umilintei vin si lectiile rabdarii, bunatatii, intelegerii, acceptarii unor sensuri care depasesc orizontul meu ingust. Realizez ca in paralel cu drama (sau comedia) personala, pe care o traiesc cu intensitate (pentru ca e a mea si ma afecteaza), se intampla in paralel milioane de alte drame (chiar tragedii), unele mai importante decat celelalte. Si undeva pe scara universala ma duc cuminte sa ma asez pe treapta mea. De unde sa continui sa fac ce stiu eu mai bine - orice ar insemna asta.
Saptamana trecuta am primit deci ceva ce imi doream de mult. Si pentru ca tot veni vorba de Harap Alb, as putea sa va ofer o comparatie: imi doream un cal care sa zboare ca vantul, sa imi citeasca gandul (si sa il mai si implineasca), sa manance jaratec si sa scuipe foc. Cam asa arata candidatul meu ideal in urma cu o saptamana. Am primit iata insa un cal care mananca de toate, nu scuipa mai nimic (ca e frumos educat!), citeste literatura universala si zboara doar cu avionul. Ce reactie puteam sa am la asa ceva? Pai normal ca am fost dezamagita, pe modelul copilului care a descoperit ca Mos Craciun e insurat cu mama si are cativa copii in intretinere - pe mine si pe fratiorii mei. Am pus botic si am vrut sa imi iau jucariile si sa plec de acasa (sau acasa, ma rog... depinde de unde privim).
Dupa care am adormit (slava Domnului ca a inventat noaptea!). Dimineata m-am trezit cu un zambet pe fata, realizand de fapt la lumina zilei care tocmai incepea ca ... mi se implinise dorinta.
Ce va urma de acum incolo am sa vad - daca sau cand o sa il botez, daca sau cand am sa ajung sa il bat pe spate, daca sau cand am sa constat ca imi lipseste de pleaca sau ca nu mai pot trai fara el. Primul pas a fost acceptarea, de aici incolo om vedea impreuna. Asa cum spunea cineva mai intelept decat mine, secretul fericirii este sa iti mai doresti ceva si dupa ce ai primit. Iar efectul noptii (sfetnic bun!) s-a simtit imediat, pentru ca ieri prietenii mei se minunau de ce radiez asa, dupa ce cu cateva luni in urma se parea ca am un camp magnetic permanent care mentine un norisor negru deasupra capului meu. Practic ieri afara ploua cu galeata, insa undeva pe strada mea tocmai iesise un soare timid de dupa colt.
De ce am ales sa va povestesc acum toate astea? Pentru ca ultima saptamana mi-a adus aminte de luna mai 2010 din nou. Am realizat ca era cat pe-aici sa treaca aniversarea de doi ani de la ultima mea mare decizie, fara sa va spun ce mai fac, cum imi mai merge. Am realizat ca, in lumile voastre paralele sau intrepatrunse, va vedeti fiecare de propriile dorinte sau planuri, familii si vieti. Iar in ultima vreme eu imi vedeam cuminte de lumea mea paralela, fara sa mai dau vreo stire - si asta cam de multicel.
Desi in vietile voastre nu se va schimba nimic doar pentru ca scriu eu vesti pe blog, am simtit ca era timpul sa va salut si sa va aduc la cunostinta ca sunt bine. Si chiar mai mult, ca imi doresc in continuare sa fiu si mai bine, chiar daca nu am invatat prea bine ce si mai ales cum sa ii cer bietului pestisor. Mai promit si sa continui sa ii multumesc, pentru ca nu se lasa batut si livreaza - asa cum se pricepe si el de bine sa o faca.
Imbratisari!
Georgina
