Thursday, January 26, 2017

DE IERI PE MÂINE…



Când ceva nu merge bine
Nu te-ascunde, crede’n tine!
Luptă și nu te lăsa
Spunând ‚asta-i Soarta mea’…

Poți să faci un pas în spate
Să pui mâna pe o carte
Sau să ieși la o plimbare
Chiar de-i frig și nu e soare…

Nu da vina doar pe tine
Nici pe alții, că nu-i bine!
Vezi ce poți din ieri s’alegi,
Să înveți, să înțelegi…

Și-apoi mâine, mai cu cap,
Pornește ușor, la trap,
Unde te va duce drumul
Și sufletul tău, nebunul…

Zâmbește blând și discret
Viața ia-o iar în piept
Că’i frumoasă, bat-o vina,
Dulce și un pic meschină…

Pân’la urmă nu contează
De a ta a fost mai brează,
Ori mai lungă, ori mai lată,
Ori perfectă dintr-o dată…

Ci contează cât din ea
Ai trăit așa cum vrea
Spiritul tău generos!
Spune-mi: ai iubit frumos?...

Munți și văi, apă și aer
Omul (cât e el de fraier!)
Șarpele, leul, furnica,
Garoafa și rândunica…

Din ce te-a înconjurat
Cu frumos… Tu cât ai dat
Mai departe către cei
Ce nu văd la fel și ei?…

I-ai atins ușor, din mers,
Le-ai vorbit în dulce vers
Ori i-ai sărutat în somn
Când visau un unicorn?...

Le-ai zis cât sunt de frumoși
De unici, de... norocoși
Că se scoală zi de zi
Visători, iubiți și… vii?...

Celor care’n viața ta
Au intrat cumva, cândva
Le-ai brodat vreo amintire
Să aibă la despărțire?...

Dacă da, zâmbește dar
Când privești în urmă iar;
Și-apoi, dulce și cuminte,
Uită-te… tot înainte!

Sunday, January 22, 2017

GENERAȚIA R


Moto: Prețul libertății este Responsabilitatea. Elbert Hubbard


Zilele astea m-au invadat pe rețelele sociale o mulțime de idei și ipoteze (că nu pot să le spun opinii sau analize!) cu privire la ce ne așteaptă pe noi, omenirea, în noua etapă de progres și civilizație (?!...) în care ne-a aruncat deja începutul de an 2017.

Viitorul sună când mai bine când mai rău, depinde ce citesc…

Din punct de vedere tehnologic au apărut vizionari care ne văd instalați confortabil în case inteligente, beneficiind de mașini care se conduc singure și interacționând virtual cu bancheri pe care nu i-am cunoscut niciodată, însă care au capacitatea de a ne anticipa nevoile - unele chiar nebănuite! (în traducere liberă: dacă până în 2008 vi s-a părut că am trăit într-o bulă de consum, stați să vedeți ce urmează de acum înainte...).

Din punct de vedere politic însă… mai e nevoie să povestesc?... Cutia Pandorei e parfum pe lângă ce li se pare unora că a ieșit din urnele electorale în ultimul an! Canalele de comunicare sunt difuzoare de panică latentă, oscilând între alarmism, beligeranță și… convingerea că ‘normalitatea’ se află sub asediu, însă ‘noi’ nu trebuie să ne dăm bătuți, pentru că ‘rațiunea’ va învinge – dacă ne facem auziți și le arătăm ‘lor’ că greșesc, putem să îi readucem pe calea cea dreaptă!

Parțial corect, însă eronat prin omisiunea intenționată a unui element esențial – răbdarea. Având în vedere că tocmai ne-am exprimat dreptul democratic de a alege, acum e momentul (indiferent cu cine am votat!) să îi lăsăm pe învingători să își facă treaba pentru care au fost mandatați, iar noi să le urmărim cu atenție rezultatele în interiorul ciclului electoral.

Evoluțiile recente (Brexit, Trump, PSD), interpretate ca fiind ‘surprize’ de ordin politic și social, nu sunt altceva decât… expresia majorității! Așa cum au fost Lukashenko, Putin, Orban înaintea lor… Ne aflăm în fața unui fenomen de masă, care nu poate fi tratat ca o anomalie sau (mai rău!) ignorat, o dovadă clară a unei falii profunde între mediul real și cel virtual în societățile în care trăim. Acțiunile și discursurile corecte din punct de vedere politic nu mai rezonează cu lumea reală, care are preocupări pământene, ce țin de nevoile fundamentale și natura umană, nu de idealurile globale ale unor elite cu capul în nori sau cu interesele prizoniere în calculatoare de multipli de zero din tranzacții virtuale…

Revenind la avalanșa de vizionari în ale viitorului, recunosc că am ignorat majoritatea postărilor - pentru că deh, am și eu o singură viață și mă încăpățânez să o trăiesc pe gustul meu!… Pe unele însă le-am citit sau ascultat relaxată, cu un zâmbet în colțul gurii, ca pe niște SF-uri cu potențial de modelare a realității viitoare. Unele mi-au adus aminte de Moise, Jules Verne, Leonardo da Vinci, Orson Welles, Arabela (mai exact de necesarul zilnic de energie concentrată într-o pilulă nutrițională!) și de Jean-Luc Picard (de altfel idolul adolescenței mele…) și cum ținea el în mână (fără să știe!) primul iPad. Altele m-au dus cu gândul către Cezar, Alexandru cel Mare, Hitler, Churchill, M. Thatcher sau Stalin. M-am gândit și la un consacrat cerc vicios – ce plictisitor pare să studiem istoria, dar ce fascinant este să o repetăm!

În fine, două astfel de dizertații mi s-au părut frumos scrise și interesante, așa că le-am împărtășit la rândul meu cu cercul de cunoștințe, intersectând de fapt informația care circula pe rețele separate. M-am abținut să adaug și comentarii, pentru că nu am de gând să îmi dau cu părerea despre viitor, care oricum nu există încă decât în imaginația celor care au lansat în spațiul virtual propriile idei. Plus că mi se pare fascinant cum aproape toate ‘articolele’ care revelează direcția spre care se îndreaptă omenirea se încheie cu o reclamă la ceva ce oferă autorul în mediul virtual… parcă merităm totuși ceva mai mult…

M-am hotărât în schimb să enunț în spațiul meu virtual, pe blog, ce mi-a trecut prin minte corelând informațiile din cele două domenii – tehnologie și politică. Fără să vând nimic la final.

Prima concluzie la care am ajuns este că personal nu mă văd operând fascinată în lumea pe care o descriu vizionarii tehnologiei viitorului, însă cu siguranță mă pot imagina beneficiind de unele aspecte, potențial pozitive - așa cum mă pricep eu mai bine. La fel cum folosesc astăzi lumina electrică, merg cu avionul, studiez online sau îmi fac plățile de pe canapea. Poate și pentru că sunt un exemplar de Generație X, creditată cu un simț practic dezvoltat și o abilitate de a gestiona eficient propria realitate, astfel încât să se potrivească armonios cu mediul înconjurător…

A doua concluzie (mai veche de altfel) este că Internetul a deschis deja poarta către o lume virtuală aparte, care livrează un număr practic nelimitat de funcționalități pentru miliarde de oameni, pendulând între alb și negru pe scara valorilor ‘tradiționale’. Precum creatorii săi, este înger și demon, yin și yang, construiește și distruge, fidelizează și înșală în același timp, depinde de unghiul din care privești. Ne oferă aproape tot ce ne putem imagina (și ceva în plus!), de la sursă de informație credibilă și necesară la manipulare grosolană, de la enciclopedie online la discreditare calificată, de la cultură la pornografie, de la comerț legitim la trafic de orice fel. Utilitatea sa a trecut demult bariera colectării și procesării obiective de informație, Internetul fiind astăzi un programator subiectiv consacrat, care dezvăluie selectiv realități, induce reacții, fabricate astfel încât să ni se potrivească la nivel individual. Sau cel puțin să ne facă să credem că ni se potrivește… Rămâne de văzut cât de onorabile sunt intențiile din spatele acestui soldat universal, cert este că utilizatorul final este cel care (încă mai) decide la ora actuală ce extrage din burta balenei – filtrele cele mai eficiente fiind bunul simț și buna credință, atunci când ele există la nivel de beneficiar.

Intersecția între cele două domenii a urmat natural tendința globală, mai exact sfera politicului a acaparat gradual și acest nou canal de comunicare. Unii politicieni au căzut însă în capcana simulărilor și promisiunilor acestei lumi virtuale, neînțelegând că Internetul tuturor lucrurilor este parțial o utopie. O utopie necesară și utilă, cu impact ridicat asupra publicului-țintă, însă cu un grad de relevanță pentru opțiunile electorale în lumea reală similar aplicării… audiențelor serialelor de succes pentru estimarea impactului competițiilor sportive! Mai exact, in plan politic, cei care în calculele virtuale păreau în afara jocului probabilităților, au luptat bazându-se pe instinct și autenticitate în discurs și în final… au câștigat voturile realității, vorbind pe limba celor mulți.

Și am ajuns în sfârșit la concluzia care m-a provocat să scriu astăzi – aceea că în ultimul an am trăit o senzație de deja-vu… toată această realitate virtuală cu care am fost bombardați și sfidați la limita toleranței poartă în sufletul meu un nume de cod, care i-a fost dat de frații Wachowskis, alți membri ai Generației X, creatorii mega-succesului… Matrix!

Noi, cei din Generația X, predecesorii noștri din Generația Exploziei Demografice și chiar urmașii noștri până la Generația Y (inclusiv) încă suntem capabili să percepem linia de demarcație dintre real și virtual, pentru că am trăit și în lumea dinainte de Matrix. Mai mult decât atât, în familie și în cercul nostru de prieteni se regăsește încă o masă critică de persoane care pur și simplu ignoră mediul virtual – pentru că nu au timp, încredere sau pur și simplu nevoie să li se spună cum să își trăiască viața.

Noi, cei din generațiile care predomină demografic în societatea actuală, am fost declanșatorii unor ‘surprize’ de proporții care au dat peste cap orice pronostic virtual, calculat pe baza unor algoritmi savanți de către vizionarii viitorului.

Citind avalanșa de știri mă cuprinde însă teama… că pentru copiii Generației Z va fi tot mai greu să reziste manipulării la care sunt supuși. Maslow probabil s-ar răsuci în mormânt dacă i-ar vedea cum uită să mănânce sau să se ducă la toaletă pentru că nu știu care e butonul de pauză la cel mai nou joc pe care tocmai l-au descărcat ‘gratuit’ de pe Internet. Din păcate nu înțeleg bieții de ei că nimic nu e gratuit pe lumea asta, că nu e bine să zburde dintr-un click în altul și să introducă informații în toate ecranele cu date ‘protejate’. Sau… cum să le explici ce înseamnă un prieten atunci când ei sunt convinși deja că au câteva sute?...

Și totuși… de câte ori interacționez ‘pe bune’ cu puștii ăștia, simt cât sunt de reali în plan fizic și cât de frumos evoluează în plan spiritual, dincolo de agresiunea la care se expun zilnic prin intermediul ecranelor care le afectează prematur vederea! Le tremură vocea când povestesc lucruri triste, le strălucesc ochii atunci când se pregătesc de distracție, se tăvălesc în zăpadă, se fugăresc pe stradă și se trântesc în iarbă fără grijă. Umblă ce-i drept și ca bezmeticii după Pokemoni preț de câteva zile, dar le trece repede și oricum… nici Generațiile X-Y nu se lasă mai prejos…

Și încep să mă întreb dacă nu cumva ideea că urmează o generație de inadaptați ultra-robotizați, manipulați, narcisiști, dependenți de atenție și suicidali este… o manipulare a celor cu interese în fel de fel de domenii conexe, care inventează probleme viitoare la care tot ei oferă deja și soluții...

La urma urmei, e normal ca Generația Z să fie dependentă de tehnologie. Așa cum nici noi nu mai luăm trăsura cu cai la oraș (decât în scop turistic…) de când avem mașină, nu ne mai scoatem măselele pe la frizer de când s-a inventat dentistul, nu mai murim de pneumonie de când s-au descoperit antibioticele… oare asta nu înseamnă că suntem toți dependenți de progres?

Da, generația Z este nerăbdătoare, pretențioasă, arogantă, de fapt e mai și mai… decât noi, acești Xi și Yi așezați, răbdători și maturi, cum ne percepem acum, prin comparație… dar oare noi am fost altfel? Din câte știu, concentrația hormonală, rebeliunea și căpoșenia se transmit încă genetic - de la X la Y la Z și la toți cei care vor urma în continuare...

Fiecare generație vrea să își formeze și influențeze urmașii conform propriilor valori și convingeri, de aici și conflictul inerent dintre părinți și copiii. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că fiecare din noi evoluăm ca individ numai în timp, iar pe măsură ce îmbătrânim ne privim și înțelegem altfel trecutul - prin prisma propriilor experiențe. Poate ar fi mai bine să avem mai multă încredere în cei care au izvorât practic din trupul și spiritul nostru și să le dăm libertatea de a își croi propriul drum în viață, presărat cu reușite și greșeli, mai mult sau mai puțin computerizate. Să nu intrăm în panică numai pentru că mediul lor este altfel și ei se adaptează dinamic la asta. Să și intervenim – dar doar atunci când pericolul la care se expun sau pe care îl antrenează în jur depășește anumite limite de toleranță, să corectăm punctual și la obiect.

În cele din urmă, ei au nevoie să se integreze în ceea ce urmează și nicidecum în ceea ce a fost până acum, cu atât mai mult cu cât nu văd prea multe motive de mândrie dacă evaluez starea în care le predăm planeta și ștafeta la nivel mondial…

Așa că am să mă întreb altceva, mult mai practic și banal… dacă ar fi să aleg un nume pentru generația care urmează după Z, oare la ce literă a alfabetului m-aș întoarce?...

Intuitiv înclin către 'R', pentru că simbolizează cam tot ceea ce anticipez că va pulsa în ei - Reacție Rapidă, Rețea, Rațiune, Recunoaștere. Nu pot decât să sper că o să cunoască și Romantismul, Relaxarea și Realitatea (musai realitatea!!!). În fine, dacă o să insistăm și o să fim suficient de convingători, noi ăștia aparent mai înțelepți (și sigur mai bătrâni) ca ei, poate vom reuși să îi învățăm și… Răbdare, Responsabilitate și Respect!

Și în contextul începutului de an 2017, să ne reamintim și noi de aceste trei valori și să lăsăm să treacă un timp rezonabil înainte să ne revoltăm împotriva propriilor alegeri. Iar pe cei care vor să pună lucrurile în perspectivă, îi invit să viziteze o pagină interesantă – Wiki, despre Revoluția Franceză de la 1789, cauzele care au declanșat-o și rezultatul său cel mai important - prima formă a Drepturilor Omului.

Spre deosebire de înaintașii noștri, se pare că noi ne revoltăm astăzi doar de dragul revoltei, fără să ne întrebăm ‚Oare ce dorim a pune în loc?’

Mie exercițiul ăsta mi-a mai dat puțin de gândit… am convingerea că ne auto-complicăm existența prin dezumanizarea umanității - aceasta pare a fi capcana civilizației noastre. Nu știu cum s-au autodistrus ceilalți (atlanți, sumerieni, mayași), însă noi parcă prea ne dorim cu tot dinadinsul să intrăm în conflict cu Divinitatea (indiferent de religie!), preluând de la Ea rolul de Dirijor Universal al realității înconjurătoare!


Friday, January 13, 2017

Din gură’n gură


Vorbește gura fără tine uneori
Când te auzi simți că te trec fiori
Cuvântul a zburat și-acum te’ntrebi deja
De ce se uită toți ca proștii’n gura ta?!...

E drept că deseori frumos grăiești
Cu spuse de valoare cucerești
În gura lumii ai intrat însă de multe ori
Te-ai perpelit de grija ei până în zori…

Gura iubitei te-a salvat de la pârjol
Sorbindu-ți dulce grijile din trupul gol
Gura-ți miroase a tutun și dor
A ei îți amintește de un vin ușor…

La gura sobei amintirile se strâng
Focul usucă lacrimile ce se frâng
Trăirile devin încet povești
De care peste ani îți amintești...


Wednesday, January 11, 2017

Diavolul e mai nou... ALB?!



Moto: Iarna nu-i ca vara. Traian Băsescu

Aseară când m-am dus la culcare începuse din nou să ningă. Mi-am privit pe fereastră Buburuza acoperită încă perfect de prima zăpadă (mașinuța mea urbană – în caz că vă întrebați) și m-am întrebat într-o doară cât de mare o să îi devină cușma până dimineață…

Dimineață m-am trezit cu ochii larg închiși, savurând căldura și siguranța pilotei sub care m-am apucat să calculez în gând traseul zilei, încercând să îl optimizez în funcție de acoperirea rețelei de metrou din urbe. Când am considerat că am atins un echilibru rezonabil între deziderat și realizabil, mi-am întins (selectiv!) oasele și m-am aventurat plină de elan în afara spațiului hibernal.

Am dat draperiile la o parte și am privit afară. Uaaaaau, ce frumooooos!!!
A fost prima reacție.
Sssssss… a urmat…
Planurile de deplasare m-au părăsit aproape instantaneu și în schimb m-au năpădit amintirile.

Zăpada din curte, derdelușurile de pe stradă, Lady (caniche-ul negru din copilărie) apărând și dispărând fericită, în timp ce se tăvălea prin și se hrănea cu zăpada pufoasă, curată și jucăușă din jur. Bulgării și oamenii de zăpadă, lopețile și șubele, șoșonii cu fermoar și bocancii cu șireturi, șosetele tricotate și ciorapii de lână, căciulile, fularele și mănușile (din astea puneam două perechi una peste alta – cu degete și fără degete). Și… soba de teracotă albastră, pe care se usca în permanență, prin rotație, ‘echipamentul de deszăpezire’ din dotare.

Pârtia pe care o croiam din două în două ore prin curte - mai lată până la poartă și magazie (de unde aduceam lemne și cărbuni), apoi tot mai îngustă până în fundul curții, la găini, unde turnam periodic apă fiartă peste cea deja înghețată, ca să nu moară de sete producătorul de ouă naturale, care nu știa să mănânce zăpada… Și hrana le era puțin diferită iarna – la fel de multe grăunțe, însă cu suplimente de pâine cu mălai, înmuiate în apă caldă ca să menținem rotofeiele în formă, să poată bătători cu elan zăpada care se strângea la ele în țarc…

Mare bucurie mai era și pe atunci când se întrerupea școala din cauza iernii! O zi de pauză însemna fie un om de zăpada, fie un fular sau o căciulă nouă… Oricum trecerea la ‘programul de iarnă’ era deja o binecuvântare - începeam mai devreme, aveam ore mai scurte și terminam foarte repede. Pauzele intrau și ele la apă, însă… n-aș spune că asta contra prea mult.

Am avut parte de ierni geroase sau blânde, uscate sau abundente în zăpada. În general algoritmul de supraviețuire era relativ simplu – activitate intensă în aer liber, alternată cu lichide fierbinți sorbite alene pe lângă sobă (de care ne lipeam și lăbuțele picioarelor până când începeam să simțim din nou degetele temporar dezafectate), pâine prăjită cu unt și brânză (sau cu untură și usturoi), ceai cu biscuiți (populari, când nu găseam Voinicel), apoi hibernare profundă sub plapumă și… a doua zi o luam de la capăt. Stingerea se dădea mai devreme sau mai târziu, în funcție de sursa de lumină de după căderea serii – bec electric sau lampă cu gaz…

Recunosc că, spre deosebire de soră-mea, eu mă mobilizam mai greu când era de ieșit din casă, însă o dată încotoșmănată… nu mă lăsam până nu udam echipamentul din toate direcțiile – pe dinafară cu zăpadă, pe dinăuntru cu sudoarea care mă năpădea invariabil de la lopată, topor sau joacă…

Sper că nu vă imaginați tabloul idilic de mai sus undeva la țară! Nu, era chiar în inima Bucureștiului. În plus, strada mea a fost dintotdeauna binecuvântată cu linie de tramvai. Deși aparent fără mare utilitate (un traseu secundar neaglomerat), iarna aveam garanția ca la prima oră a dimineții trecea plugul pe la noi să deszăpezească linia. Așa că puteam ieși ‘la drumul mare’ fără probleme, frumos încolonați pe linie. Pe trotuarul din fața curții fiecare familie își făcea curat și așa se formau de fapt derdelușurile din jurul copacilor (da, pe vremea aceea aveam și copaci pe stradă…), care ulterior erau ‘terraformate’ de utilizatori.

Bun! Să mă întorc totuși în zilele noastre, cele de toate zilele… pentru că entuziasmul față de zăpadă pare a se dilua cu vârsta, chiar dacă amintirile rămân mereu vii.

Ce ni se întâmplă oare? Părerea mea umilă este că am intrat într-un Nou An, care începe (ca toți cei dinaintea lui!) cu… Gerar! Așa că… pe-afară e ger și ninge! Anul trecut Crăciunul a sosit fără sania lui Moș Gerilă (asta e, s-a descurcat și pe uscat!), dar asta nu înseamnă că putem să trecem direct în Făurar, fără să hibernăm puțin… e perioada vacanțelor la schi, a pauzelor lungi și dese, a pulovărelor largi, fularelor și căciulilor cu promoroacă. Se spun povești, se fac copii, se bea vin fiert și se consumă murături. Se ajută bolnavii, bătrânii și alți neajutorați să treacă peste perioada dificilă - după cum ne îndeamnă pe fiecare conștiința și posibilitățile.

Cine și-a făcut astă-vară sanie (și a dat zăpada până la ea), poate să își înhame calul și să plece la drum. Cine se trezește abia acum că bicicleta patinează pe zăpadă, mai bine stă pe-acasă.

Mă uit din nou afară – continuă să îmi pară frumos, pur estetic vorbind. Deschid televizorul și am o revelație - am devenit peste noapte satanistă. Adică sunt în admirația Diavolului. A celui Alb, care a cuprins capitala și împrejurimile (și sic!... numai așa, de-al Dra*ului, ne-o face în Era Încălzirii Globale!).

Fără să vreau, ritmul și tonalitatea știrilor mă fac să mă simt agresată de frustrarea celor mulți care au ieșit deja din casă. Nu pentru că vor să le facă viața grea autorităților sau pentru că sunt inconștienți și nu se uită pe fereastră înainte să pornească la drum. Ci pentru că programul lor nu așteaptă, viața nu le stă pe loc, iar iarna instalată comod (anual!) între toamnă și primăvară nu le schimbă prioritățile. Și mă regăsesc cu ușurință în fiecare din ei, pe stradă sau la metrou, în siguranța unui birou sau în înghesuiala unei stații de autobuz.

Și totuși… nu reușesc să le accesez starea de spirit. Îmi amintesc cum este să îmi fie frig (și foame!), vântul să îmi biciuiască efectiv fața cu zăpadă, să mi se lipească nările și să mă tot uit la ceas, calculând cât o să mai dureze până ajung la destinație. Cum dispare gradual simțirea dinspre extremități, iar dacă agresiunea continuă se transformă în durere și degerătură... însă nu îmi amintesc să mă fi supărat vreodată pe natură. Sau pe aglomerație. Și nici măcar pe autorități. Nu știu cum este să fiu în locul lor și nici nu cred că ar avea sens să mă întreb în astfel de momente.

Îmi amintesc în schimb acea rugăciune a liniștii sufletești, cea care spune că trebuie să schimbăm lucrurile pe care le putem schimba, să le acceptăm pe cele care depășesc capacitatea noastră de intervenție și… să învățăm să distingem între cele două.

În urmă cu vreo zece ani, la sfârșitul programului de lucru după o zi asemănătoare celei de astăzi, am pornit pe jos prin nămeți spre casă, pentru că am vrut să evit înghesuiala de la metrou sau degerăturile din stația de autobuz. Atunci am transformat așteptarea unui drum de o oră printr-o mare de sentimente negative în realitatea unui drum de o oră și un sfert prin zăpadă, alături de oameni și animale care râdeau cu gura până la urechi, se băteau cu bulgări și se mai dădeau uneori la o parte din drum să treacă și mașinile… și a fost minunat!

Cu cinci ani în urmă, tot în ianuarie, m-am dus la aeroport într-o vineri seară (tot după muncă), să iau avionul spre casă și... a trebuit să mă întorc în oraș, din motive de viscol. M-au realocat la un zbor a doua zi și mi-au rătăcit temporar bagajele pe drum. Le-am recuperat cu bine după vreo două zile și m-am bucurat ca un copil - că am ajuns cu bine, că am găsit bagajele, că am plecat la timp apoi mai departe.

Așa că astăzi mi-am turnat cafeaua și m-am hotărât să trăiesc o vreme… în contradicție cu titlul primei mele cărți! Viața va merge și eu am să stau puțin... nu degeaba, pentru că negociez cu canapeaua să lucrăm la un nou volum, pe care să îl scoatem în lume de Florar, atunci când va renaște natura și, o dată cu ea, urbea dominată astăzi de zăpadă.

Cine mai crede totuși că Diavolul Alb se ascunde prin zăpada de-afară… să ia o lopată, să îi dea mantia la o parte și să îl demaște pe Pezevenghi!

Altfel… să ne vedem fiecare cu spor de ale noastre!

Saturday, January 7, 2017

Viața Merge / e-book



Pentru iubitorii de carte electronică, 'Viața merge și eu nu stau...' este disponibilă de acum și în acest format, la pret special de lansare, aici:






Sunday, January 1, 2017

Anul Albinuței



Moto: Când floarea se deschide, albina sosește fără invitație. Ramakrishna


Cu câteva ore în urmă am încheiat cu zâmbetul pe buze Anul Pinguinului (așa cum l-am etichetat cu 12 luni în urmă, în urma unui exercițiu de echilibristică stângace pe o pantă alunecoasă în Viena).

A fost un an frumos și generos, cu o semnificație deosebită în arhitectura mereu în transformare a sufletului meu. Poate vi se pare o asociere ciudată de idei… s-a lipit de mine ieri, în timp ce moțăiam la un serial simpatic pentru toate vârstele, ceva despre magie și basme care pot deveni oricând realitate. Unul din personaje a spus că ‘arhitectura este arta în care locuim’. Iar eu la cumpăna dintre ani… chiar mă simt ca un edificiu în construcție, în căutarea echilibrului atât de necesar - între linii drepte și arcuri, coloane și bolți, obscuritate și luminozitate, estetică și utilitate… încă măsor și desenez - uși și ferestre, pasaje secrete, labirinturi jucăușe și scări maiestuoase.

Anul pe care îl las astăzi în urmă a marcat multe începuturi, într-o amețitoare alternanță de vis și stare de veghe, foame și sațietate, agitație și meditație, entuziasm și descurajare. M-am întrebat dacă e timpul să exilez vocile care îmi dau sfaturi nesolicitate sau să mă iau la trântă cu himerele care mi se strecoară noaptea pe sub plapumă. Ba chiar am recunoscut că m-aș lăsa răpită, undeva între o cină de taină și un mic dejun de poveste – barem uneori dacă nu chiar… în orice zi!... 

A fost anul amintirilor și nostalgiilor de tot felul, al versurilor, aromelor și culorilor, al redescoperirii capacității de a visa și de a trăi în armonie cu ceea ce visez. Am regăsit bucuria de a găti, de a mă plimba, de a citi, de a dărui... nu că mi-ar fi lipsit ceva din toate acestea în ceilalți ani, însă în 2016 am trăit cumva parcă în afara spațiului și timpului, privind cu blândețe și răbdare atât către lumea din jur cât și către mine, experimentând cu ingrediente secrete fel de fel de rețete pentru viitor.

Și, poate cel mai important, mi-am adus aminte că există anotimpuri! Le-am observat cu o admirație profundă succesiunea în natură și felul în care, fără să le dirijeze nimeni (oare?...), toate vietățile intră în acest scenariu la momentul potrivit - își îmbracă straiele, își joacă rolurile și își îndeplinesc (mai efemer sau mai durabil) menirile care le-au fost atribuite, cu frecvență anuală.

Și mă gândesc acum că în cazul oamenilor și anotimpurilor lor sufletești … lucrurile nu sunt nici pe departe la fel de simple. Nu numai că nu trecem toți în mod armonios prin aceleași anotimpuri în aceleași perioade, sau că durata și intensitatea cu care le trăim diferă… mai mult decât atât, felul în care ele se succed în noi este de o impredictibilitate sublimă! Nu ne este dat tuturor să trăim toate anotimpurile posibile ale unei vieți, unii poate repetăm la nesfârșit numai unul sau două… în timp ce alții trecem de la vară la iarnă, cu primăvara în suflet și toamna în privire, într-un carusel nebun de anticipare, așteptare și apoi… extaz sau dezamăgire (depinzând bineînțeles și de realismul sau idealismul amăgirilor noastre anticipative…)

Din această perspectivă, 2016 a fost anul meu hibernal, pentru care personalitatea de pinguin asumată acum 12 luni s-a potrivit foarte bine! Privind la rece (retrospectiv spre drumul până aici și în perspectivă spre ceea ce va urma), calota de gheață și costumul potrivit pentru aproape orice (de la ginerică la chelner!), m-au ajutat să dispar o vreme și să îmi pun ordine în gânduri și priorități. Mi-am lăsat trupul și spiritul la fezandat, într-un amestec de recunoștință și speranță (cu scorțișoară și ghimbir), iar aluatul rezultat e gata acum să crească și să răspândească bucuria unei rețete noi și îmbietoare pentru anul care vine.

Iar pe agenda mea sufletească, după iarnă vine… primăvara! Iar personalitatea pe care am adoptat-o deja privind spre 2017 este a… albinuței! Fără de care nici măcar natura nu s-ar putea întoarce la viață (hai că știți voi de ce!…)

Albinuța este zumzet și mișcare, nectar și miere, soare și speranță! Își vede de treabă din zori și până în seară, își îngrijește stupul și îi aduce prosperitate. Este izvor de sănătate și energie, de viață și culoare. Dacă nu găsește tot ce îi trebuie pe lângă casă, se deplasează fără să crâcnească pe distanțe relativ lungi… oriunde este nevoie, ca să culeagă ingredientele necesare celui mai pur și mai gustos dintre îndulcitorii naturali pe care îi cunosc.

Nu aș putea să îmi imaginez viața fără flori, albine și speranță… și cum 2017 tocmai a înflorit astăzi, Albinuța este deja în sufletul meu. Ceea ce vă doresc și vouă, oriunde v-ați afla!

La Mulți Ani!
Georgina Popescu